Ion Muresan nu este deloc un poet intimist. Cu numerosi prieteni prin toate colturile tarii, el incearca, nu intotdeauna cu succes, sa nu refuze nici o invitatie la recitaluri si seri de poezie, la cenacluri literare sau la intalniri cu liceeni care vor sa discute despre literatura. Temperament vulcanic si impetuos, poetul cucereste instantaneu asistenta. In aceste momente, cand iesirea poetului in cetate se face cu o anumita timiditate, el se numara printre putinii care au un extraordinar succes de public. Care este secretul brandului Ion Muresan?
- Nu stiu daca am succes de public; iar daca il am, nu stiu cum sa-l explic, pentru ca nu sunt nici actor, nu am nici voce radiofonica, nu sunt nici telegenic. Pe deasupra sunt putin balbait si prost vorbitor, dar probabil ca toate aceste defecte dau o anume imprevizibilitate a spunerii... Poate succesul vine din nepotrivirea mea cu aerul, cu lumea din jur, dintr-o timiditate pe care incerc sa mi-o ascund. Succesul poate veni si din faptul ca ascultatorii ma crediteaza cu simpatie. Am foarte multi prieteni pentru ca structural, de la natura, sunt dispus sa vad binele in oameni, sa vad partea buna a lucrurilor.
Cand raspundeam la revista Tribuna de Posta redactiei, eram unul dintre cei mai iubiti redactori, pentru ca in fiecare text trimis ma straduiam sa gasesc si ceva bun, un sambure, cat de mic, care sa-i permita poetului sa continue. Dincolo de toate acestea, succesul se datoreaza si magiei cuvantului. Nu o sa incep acum sa-mi laud eu versurile, dar, fara indoiala, importanta este atat forta poetica a textului, cat si felul in care il rostesti. Cunosc poeti foarte buni, extraordinari, care insa, cand se afla in fata unei sali, nu reusesc sa rupa iluzoria bariera care ii desparte de ascultatori. Au o timiditate a lecturii din care nu pot iesi. Indiferent la ce inalta tribuna s-ar afla, ei tot la masa de scris raman. Si bine fac.
- In Izgonirea din poezie, scriati: "Nu am decat o singura prejudecata - realitatea...". De atunci a trecut ceva timp. Prejudecatile au evoluat si ele, ori realitatea a ramas aceeasi chinuitoare prejudecata?
- Mai intai s-a napustit frumusetea peste mine si abia apoi realitatea. Ea, realitatea, s-a napustit zdravan si necrutatoare dupa studentie, cand am ajuns profesor la tara, intr-un sat in care autobuzul venea o data pe zi, seara, si pleca dimineata. Realitatea s-a napustit asupra mea sub forma unei incaperi cu pamant pe jos. Apoi am progresat, la o camera cu podele, cu lighean. Realitatea insemna taiatul lemnelor in padure, coasa si tot ceea ce tine de viata la tara pe care o dusesem si inainte, pentru ca sunt copil de taran. Nu mi-a fost greu nici inainte de absolvirea scolii, numai ca atunci tata era cel care gira utilul, eu fiind doar un ucenic fara nici o raspundere la moara asta a realului. Acum insa, dupa absolvire, devenisem pionul principal si trebuia sa gandesc muncile de zi cu zi ca fiind ale mele. Realul a venit peste mine cu mancatul pe apucate, cu camera in care aveam soareci chiar in salteaua pe care dormeam; ii intepam cu un electrod si ii alungam, dar reveneau si treceau noaptea peste mine. Si, uite asa, realitatea a continuat sa ma asalteze... Vorbesc de realitate ca viata sau, cum spuneam intr-un poem, "caderea din oglinda in destin"; dintr-un spatiu al reflectarii protejat, cazi dintr-o data in viata de zi cu zi. Cazi din eternitate in clipa. Asta nu a insemnat ruptura de poezie si de lumea literara. In acei ani nu eram izolat in izolarea mea. Aveam o fructuoasa corespondenta si schimburi de carti si iesiri la cenacluri, la Saeculum, de pilda, in Dej, sau la Cenaclul de Luni, aveam prieteni in toata tara, deoarece aproape toata generatia noastra a fost imprastiata, centrifugata. Cei mai multi eram profesori si ne amageam cu un fel de apostolat la scoli obscure, in sate sau in orasele de provincie (Grosan, Teposu etc.), cei care ieseau de pe ogorul pedagogic ajungeau la case de cultura ca metodisti (vezi Al. Cistelecan, Ion Simut), librari (Mircea Nedelciu), magazineri la edituri (Florin Iaru). Cred totusi ca acea perioada nu mi-a stricat defel. Am citit mult, schimbam carti intre noi. Ne scriam scrisori plangacioase, altfel nu aveam cum sa luam legatura unii cu altii. Nu aveam nici macar telefon. La Primarie era un aparat cu manivela si stateam o seara intreaga langa el, invartind si strigand in receptor cu speranta ca, in cele din urma, centralista ne va face legatura. Ei bine, toate acestea ne-au facut sa pretuim prieteniile, care, vrand-nevrand, au devenit prietenii culturale si au rezistat peste ani. Apoi, m-am casatorit, au venit copiii. A trebuit sa fac fata acestei prejudecati care a trecut din prejudecata in judecata si din judecata in sentinta. Am venit in cele din urma la oras, iar apoi a venit revolutia - si abia atunci am inceput sa imi arat si eu dintii la realitate. Din acest moment, m-am sfasiat intre literatura si publicistica. Mai bine de doua decenii am gustat deliciul realitatii, m-am amagit cu gandul ca pot, prin cuvantul scris, sa modific putin lumea, dar am ramas cu un gust amar din toata aceasta prejudecata devenita sentinta.
- Criticul Al. Cistelecan aseza doi dintre cei mai buni poeti tineri ai momentului, Dan Coman si Claudiu Komartin, sub "Mantaua" dumneavoastra. Ce parere are "Mantaua" despre asta?
- Aprecierea lui Cistelecan nu mi se pare gresita. In poezia romaneasca, eu vad doua mari linii lirice. Una care porneste de la Bacovia, iar alta barbiana, argheziana, o linie in care gandurile se aduna in cuvinte mai putine, o linie in care cuvintele sunt subtiri ca peretii unui acvariu, doldora de fiinte marine, de la cele mai gratioase pana la cele mai diforme si mai monstruoase. Linia barbiano-argheziano-nichitastanesciana este linia unui echilibru, a bijutierilor, o linie in care acvariul este frumos sculptat, cizelat, ca un basorelief in sticla de Murano si in care pestii sunt foarte bine dramuiti. Este linia/lumea unui echilibru intre gand si cuvant, o lume in care de multe ori cuvantul este mai intelept decat gandul, caci limba noastra este adesea mai inteleapta decat noi. Ea pune stapanire pe gand fara ca gandul sa fie dependent de cuvinte. Pentru ca poti sa gandesti foarte multe, dar cand este vorba sa le scrii nu reusesti... Am fi toti geniali daca am reusi sa facem cuvantul una cu gandul. Ar fi minunat. Dar nu este asa. Revenind la intrebare, cei doi pe care i-ati evocat sunt poeti importanti, care au ales linia poetica pe care merg si eu, linia bacoviana, din care s-a desprins, de pilda, un poet ca Virgil Mazilescu, linia in care abia incape gandul in cuvant, este chiar putin prea stramt pentru cuvinte, oricat ar fi ele de lungi. Amandoua liniile poetice sunt absolut minunate in poezie, nu este una mai breaza ca alta, sunt doar niste cai intre multe altele. Coman si Komartin s-au atasat, probabil, de modul meu de a face poezie, pentru ca li s-a potrivit sufletul si modul de a gandi cu ceea ce fac eu, fara sa-mi fie tributari mie. Si chiar daca la inceput se mai auzeau in versurile lor ecouri dinspre poezia mea, acum, har Domnului, pot sa sper ca in curand sa se regaseasca in poezia mea ecouri de la ei. Sunt poeti care merita toata atentia. Dar degeaba le fac eu semn cu mir pe frunte unora care il au deja facut.
Interviu realizat de Radu Constantinescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
