Desi, dupa cum se stie (sau nu...), cea de-a 17-a editie a Festivalului National de Teatru s-a incheiat pe 15 noiembrie, vom continua examinarea ofertei sale de spectacole acum si in saptamana ce urmeaza, intrucat reuniunea bucuresteana - cea mai ampla si mai pretentioasa (cu pretentii, adica) din Romania, alaturi de Festivalul International de Teatru de la Sibiu - pune in fata observatorului interesat nu doar un numar (foarte mare) de reprezentatii, ci si o serie de probleme de a caror dezlegare depinde insasi fizionomia scenei autohtone. Macar pana la anul...
Asta, in mod aparent paradoxal, cu atat mai mult cu cat festivalul a devenit, incepand de la editia trecuta, intrucatva international, caci inglobeaza - separate cu grija intr-un "modul" autonom - si montari invitate de pe continent, ba chiar de pe mapamond. Mult mai plina de semnificatii si de consecinte decat ar putea parea, aceasta deschidere spre exterior (practicata, e drept, si la unele dintre editiile mai vechi, la scara redusa, insa, si cu titlu oarecum exotic) pune produsele scenice nationale intr-o lumina cu totul diferita si incita la meditatie pana si spiritele in general netulburate, convinse ca teatrul romanesc este (in continuare) cel mai bun din Europa, daca nu din lume. Existenta unui termen de comparatie, indiferent ca aceasta comparatie are loc in mod explicit sau implicit, nu poate sa nu starneasca macar curiozitate; o data curiozitatea satisfacuta, vor urma - sa speram - concluziile si, cum se zicea la sedintele de pe vremuri, masurile. De care e nevoie cat mai curand.
Pentru ca faptul cel mai grav evidentiat de FNT prin punerea alaturi a multimii de spectacole romanesti socotite "de varf" si a celor catorva spectacole straine ilustrand zone geografice si culturale diverse, faptul cel mai batator la ochi si mai descurajant este scaderea, pe teritoriul teatral national, a calitatii actului artistic si, concomitent, a entuziasmului oamenilor scenei fata de propria lor profesiune. Lucrurile, neindoielnic, se leaga: atunci cand rezultatul muncii tale este, din felurite motive, inferior, nici bucuria cu care lucrezi nu supravietuieste. Ce inseamna "inferior"? Nimic altceva decat insuficient artisticeste, mediocru, gaunos, "facut" - facut ca sa ia ochii si facut ca sa ia banii. Cat despre motive, ele trebuie cautate si imediat la suprafata, de pilda in decaderea dramatica a scolii (a scolilor, mai bine zis) romanesti de teatru, dar si mult in adancime, de pilda in neglijarea, perpetuata ani la rand, atat a "zestrei" tehnice a teatrelor cat si a formarii specialistilor necesari; si, din nefericire, cautarea nu s-ar sfarsi aici. In orice caz, constatarea ca spectacolele cele mai bune, mai inventive, mai frumoase, mai inteligente, mai serioase, mai proaspete, mai datatoare de ganduri profunde, dar si de buna-dispozitie si speranta au venit, la Festivalul National de Teatru, aproape exclusiv din strainatate nu este una care sa ne lase sa dormim linistiti mai departe.
Daca in comentariul din numarul trecut asezam montarile lui Thomas Ostermeier de la Schaubuhne am Lehniner Platz, respectiv Wunschkonzert (pastrez titlul original pentru aiuritoarea traducere Concert la cerere) si Nora, pe treapta cea mai de sus a unei imaginare scari calitative, Camera Isabellei, productie a belgienilor de la Needcompany, avea sa-mi demonstreze, doua zile mai tarziu, relativitatea acestui superlativ. Creatie a lui Jan Lauwers, unul dintre conducatorii companiei, creatie colectiva, de fapt, in masura in care contributia fiecarui membru al ansamblului este esentiala pentru alcatuirea spectacolului, Camera Isabellei demonstreaza nu doar cat de fragile (si, adesea, de inutile) sunt granitele dintre speciile scenice - aici teatrul, muzica, dansul, pantomima, clovneria s.a.m.d. coexistand fara conflicte -, ci si cat de mult conteaza, pentru excelenta intregului, excelenta partilor. Impecabil antrenati (si nu doar fizic), componentii trupei materializeaza pe scena, cu haz, cu tristete, cu poezie, cu umor negru, cu aluzii "decoltate", cu gingasie, cu emotie mereu controlata, o biografie realist-fantastica, biografia neobisnuita a unei fapturi obisnuite, Isabella, jucata cu vitalitate neverosimila de cealalta conducatoare a companiei, Viviane De Muynck. Si tot Viviane De Muynck a fost protagonista celui de-al doilea spectacol adus de Needcompany, Totul e desertaciune, adaptare proprie dupa operele memorialistice ale lui Claire Goll (1890-1977), sotia scriitorului si plasticianului suprarealist Yvan Goll, ea insasi personalitate fascinanta a vietii culturale (mai ales) interbelice. Rau "ambientat" in sala prea mare a Teatrului "Creanga" si, pe deasupra, netradus, recitalul, continand nenumarate detalii si trimiteri nefamiliare publicului obisnuit, nu s-a bucurat, din pacate, de ecoul meritat, dar a impus atentiei o actrita complexa, completa si fermecatoare.
In fine, "modulul" international al FNT i-a avut ca invitati pe tinerii actori din spectacolul Povesti de familie de Biljana Srbljanovic, regizat, la Teatrul National "Mihai Eminescu" din Chisinau, de Mihai Fusu. Bine ritmat si pregnant, ca expresivitate, spectacolul basarabean a facut insa discret trecerea spre scenele din dreapta Prutului prin exagerarile - vocale, in special - din jocul interpretilor, notabil, altminteri, prin vioiciune.
Si astfel, ajungem in Romania... saptamana viitoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
