Asezati la Masa Umbrelor, intemeietorii celei de-a cincea serii a revistei Tribuna, in descendenta celei slaviciene de la Sibiu, reinvie pentru cititorii de azi prin evocarea unui martor ocular al acelor ani incarcati de mari prietenii si iubiri. (Radu Constantinescu)
Radu Enescu venise de la Brasov, unde lucrase in invatamant; Nicolae Margeanu il insotise pe Ioanichie Olteanu venind de la Bucuresti, unde colaborase la publicatiile literare ale armatei; Ion Manitiu lasase in urma fabrica de vopsele, uleiuri si chimicale de la Oradea; Al. Caprariu fusese secretar literar la Teatrul de Papusi din Cluj, dupa ce lucrase ca ajutor de sofer pe un camion de cursa lunga, fiind dat afara de la Scoala de literatura ca element cu vederi burgheze; Dumitru Mircea lasase in urma redactia Vietii romanesti din Capitala, aducand cu sine blazonul unui Premiu de Stat pentru romanul Paine alba; Teofil Busecan abandonase o posibila cariera universitara la Institutul "Andreescu", unde fusese, pasager, asistent sau lector de socialism stiintific, iar acum era activist la Regiunea de Partid, sectia de cultura (cineva, la un invatamant de partid, il intrebase: "Intr-o natura moarta, care-i firul rosu?". El raspunsese, dupa o meditatie ardeleneasca: "Apoi, tovarase dragule, ce vedem acolo: o paine, slanina, ceapa... apoi, asta-i: arata ca unii au si altii n-au"); Dumitru Isac era intr-adevar universitar - profesor de filosofie, aparent distant cu toata lumea, cu o tigara infipta intr-un spit pe care-l tinea vesnic in coltul gurii -, te privea prin fumul de tigara cu niste ochi reci, opaci, dar morga aceasta ascundea in fapt o fire de aventurier, mare amator de poker in partide lungi, la primul etaj al unei cladiri medievale de langa actualul magazin Sora.
Pe vremea aceea, in cladirea respectiva locuia Grigore Beuran, care lasase si el functia de jurist la Clinici pentru cariera de... prozator (in aceasta garsoniera tenebroasa ii "dezbracase" la poker, intr-o noapte cumplita, pe la sfarsitul anilor '60, Titus Popovici, care tocmai primise un geamantan de bani - ni-i aratase la Continental, pe la amiaza, noi mirandu-ne cum de umbla cu atata banet la el si nu se teme; atunci am vazut si eu pe viu fisicurile de bani asezate ca in filmele americane cu gangsteri. Cand au vazut atata banet, Margeanu, Isac si Beuran si-au zis ca era momentul sa dea lovitura si l-au provocat la o partida, numai ca Titus a plusat nebuneste, avea de unde, iar ei neputand tine ritmul, i-a devalizat pe toti. Cand am parasit eu chibitatul, pe la ora 1 din noapte, deja tragedia se profila, iar Negoita a zis ca de-atunci incolo nu mai era nimic interesant de vazut, asa ca am plecat si asa a fost).
Apoi Ion Rahoveanu, Maestrul, cum i se spunea, luat tot din invatamant (nu stiu de unde aparuse la un moment dat, pe pervazul de langa masa maestrului, un bust de piatra urat, ce reprezenta portretul unui scriitor clasic cu care nu semana, cum nu semana Rahoveanu cu Gina Lollobrigida. Lui insa ii placea, tinea la el si, tocmai de aceea, de nu stiu cate ori i-a fost varat in servieta fara sa stie, el ducandu-l acasa, unde-l descoperea de fiecare data cu uimire si de fiecare data il aducea inapoi; o data l-a dus, pe tren, pana la Bucuresti, de unde l-a adus frumusel inapoi, sa nu se piarda. Ce vreti, indaratnicie ardeleneasca!); Negoita Irimie parca venea de la Caminul cultural din Someseni, daca nu cumva apucase sa puna piciorul in redactia sau la corectura ziarului local Faclia; Ion Lungu isi redobandise dreptul la semnatura dupa ce fluierase in biserica la studii in URSS, de unde il trimisesera pachet acasa, si lucra ceva anonim pe la Institutul de Istorie; apoi, Ion Oarcasu fusese intr-o vreme un fel de secretar tehnic la filiala Uniunii Scriitorilor, corespondent la Contemporanul, ceva pe la Steaua, in fine, nimic prea sigur.
Mai erau angajati, cumva in cumul, Stefan Bitan si Adrian Ghijitchi, de la Filologie. Si sa nu-l uit pe Romica Rusan, proaspat absolvent de Politehnica, un mare sufletist. De grafica se ocupau mai multi; nu stiu daca si angajati cu carte de munca, dar erau toata ziua in redactie: Niki Kruch, un excelent sculptor stabilit ulterior la Ploiesti, Alfred Grieb, grafician rafinat plecat in Germania, Mircea Vremir, Liviu Florian, pictori buni din generatia tanara pe-atunci.
La corectura era dl. Goga, fost jurist, petrecut si el prin intunecimile regimului. Imediat in anii urmatori, au intrat in redactie, la compartiementul tehnic, Vasile Grunea si Vasile Lucaciu, iar in redactia propriu-zisa - Vasile Rebreanu, Domitian Cesereanu, Miron Scorobete (o vreme fusese, chiar la inceput, si Pavel Aioanei - ce talent extraordinar, topit prea repede in alcool!), iar in 1962 am intrat eu si Augustin Buzura, astfel incheindu-se, cumva, o redactie a primei perioade tribuniste din seria ei postbelica. A fost perioada romantica. De avanturi, de mari iubiri si prietenii, de lucrare nobila in scoala ei de literatura.
Intelectuale erau si meciurile de fotbal pe care le organizam saptamanal in Parcul "V. Babes" al Universitatii, jucand meciuri cu gazetarii, cu chelnerii, cu fotbalistii de la "Stiinta" (redevenita mai apoi "U" - Oho!, ce lectii de dribling ne dadea celebrul, pe atunci, Ivasiuc, prieten la catarama cu Negoita Irimie, care ii si scrisese poezii de extaz, pe care ni le recita la un sprit lung), dupa care urmau, evident, nesfarsitele beri, pentru a ne potoli gatlejurile insetate. Dar, pana la meciurile oficiale, erau antrenamentele. Acestea au jucat un rol imens in indulcirea relatiilor dintreTribuna si Steaua, relatii foarte acre pentru veterani, nu si pentru cei din generatiile tinere.
Erau nelipsiti la partidele de joia D.R. Popescu (centru inaintas, impetuos si patimas), Leonida Neamtu (individualist si jongleur - i se mai spunea, intre prieteni Fachirul), Mircea Tomus (prea elegant, prea academic), Virgil Ardeleanu (nabadaios, intempestiv, gata oricand sa se ia la harta pentru o lovitura de pedeapsa ce nu i se parea acordata pe drept), Nae Margeanu (dodolot, ca sa nu spun gras, care prefera sa faca pe arbitrul pentru a nu alerga prea mult), Alfred Grieb (cu caracter de neamt sadea), Negoita Irimie (ce bine alerga pe extrema, nici nu credeai ca scrie si poezii), eu (fundas si, cateodata, la nevoie, portar, cam domol si scapam goluri spre disperarea coechipierilor, care ma dadeau afara din poarta spre marea mea disperare), sustinuti de colaboratorii apropiati: Emil Bunea (cel mai adesea venea cu cate o damigeana de vin oltenesc, o punea pe tusa si era pentru toti ca apa vie), Viorel Cacoveanu (cronicar sportiv, excelent teoretician, pe cat de firav, pe atata de vanos), Radu Badila (cotonogarul numarul unu - "Dai cinci lei, rup un picior", zicea, dar n-a reusit niciodata, nimanui) doctorul Cristoloveanu, mai mult cu vorba, cu sotiile, uneori "antitalentul" fotbalistic Marcel Muresanu, care, nestiind fotbal, incurca groaznic lucrurile pe teren; mai venea Valentin Tascu (oho!, sprinten ca un toreador), Aurel Sasu (incapatanat sa castige mereu)...
Dar cati n-au trecut pe la "bisericuta" din "Babe" (incendiata imbecil, dupa '89, de nu stiu cine), pentru ca toate antrenamentele se sfarseau pe terasa restaurantului de la lacul din parc - Chiosc, sau Kios?! - in lungi discutii nocturne, efectiv discutii literare, pasionante. Pentru ca Tribuna n-a fost - cum mai cred unii si-acum - numai o revista in polemica cu toate publicatiile (din Capitala, in speta), ci si o revista care a coagulat in jurul ei generatii de tineri scriitori de oriunde.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
