Introducere
Am petrecut cu Augustin Fratila multe nopti, cu multi ani inainte de a-l cunoaste. Erau nopti in care incercam sa-mi carpesc si eu, cum puteam mai bine, speranta. S-o tin, cum se spune, pe linia de plutire. Pentru aceasta luam din raft vinilul numit "O recitare", porneam picapul pe turatia 45, asezam acul, cu grija, in santuletul magic, si incepea. Incepea una dintre cele mai bune (zic eu) lucrari din vremea aceea (anii ’80) ale Electrecordului: discul "O recitare" – realizat la insistentele si cu stradania criticului Constantin Crisan, vorbit si recitat de Nichita Stanescu, cantat de Augustin Fratila si "ambalat" in una dintre cele mai frumoase fotografii ale lui Nichita, fotografie realizata de Aurel Mihailopol. Pentru mine si pentru inca alti prieteni ai mei, invartirea acelui disc pe platanul picapului era ca invartirea unui alt Pamant, unul sperat, intr-un alt sistem solar, unul adevarat si curat. (Si) astfel, prapadita mea de speranta a reusit sa supravietuiasca pana in decembrie 1989, cand a fugit de langa si de mine si, de atunci, nu s-a mai intors acasa. Dar, ma rog, asta e alta poveste.
Cuprins
La inceputul anului 1990, criticul literar Laurentiu Ulici m-a angajat la revista "Luceafarul". Mi-a dat, adica, sansa de a face tot felul de bazaconii si greseli in calitate de secretar de redactie al numitei reviste. Aici, la "Luceafarul", am cunoscut, cu sfiala, multi scriitori. Printre ei si pe poetul Eugen Suciu. Acesta din urma iute a facut pentru mine o seama de lucruri, dintre care amintesc doua: mi-a facut cadou o garsoniera in Bucuresti (pe bune, nu-i nici o exagerare!) si mi l-a prezentat pe Augustin Fratila. Adica pe acela, poetul si trubadurul, alaturea de care petrecusem o multime de nopti, cu mult timp inainte de a-l cunoaste. Si, repetand eu o poveste cunoscuta, m-am uitat in ochii lui Gusti, care se oglindise in ochii lui Nichita, care, la randul sau, intalnise intr-o zi privirea lui Arghezi, care-l vazuse pe Eminescu. In fine... Uite, mi-am zis, uite ca povestea cu Aladin e chiar adevarata. Am frecat eu pana la tocire vinilul cu acul, dar pana la urma duhul s-a aratat.
Apoi a urmat o vreme in care mie si lui Gusti ni s-au intamplat unele lucruri. Voi aminti doar doua: primul este despre cum am stat noi si-am pandit (impreuna cu Catalin Tirlea), o noapte de mineriada ascunsi in anticul meu Fiat 1300, in preajma Pietei Universitatii. Al doilea este cum am venit la Uniunea Scriitorilor sa-l felicit pe Gusti pentru premiul pe care-l obtinuse cartea lui de debut si putin a lipsit ca premiantul sa-mi aplice o corectie (fizica, fireste) – i se spusese c-as fi spus oarece ireverentios la adresa poeziei sale si omul crezuse.
Incheiere
Recent, la prima editie a Maratonului de Poezie si Jazz (Bucuresti, Teatrul National de Opereta) am fost extras din barul institutiei de un telefon primit de la Dan Mircea Cipariu (organizatorul intamplarii). Se apropia ora la care trebuia sa citesc. Disciplinat, m-am prezentat la "program" si-am asteptat, asezat pe niste trepte, in preajma scenei, sa-si termine "numarul" cel de dinaintea mea. Iar cel de dinaintea mea canta, insotindu-se de chitara, si se numea Augustin Fratila. Era tot noapte (trecut de miezul ei) ca atunci cand, tanar fiind si cu speranta inca valida, luam din raft vinilul numit "O recitare", porneam picapul pe turatia 45, asezam acul, cu grija, in santuletul magic, si incepea. A inceput si-acum ce-a inceput, apoi s-a sfarsit. Dar putinul acela a insemnat foarte mult pentru mine. Si pentru aceasta spun multumesc. Lui Augustin Fratila.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
