"tandarica" este un nume care evoca aproape oricarui bucurestean (si nu numai) amintiri placute: imagini frumos colorate, sunete vesele, o atmosfera de vraja si mister. Sunt, de fapt, amintirile din si despre copilarie, carora teatrul ce poarta numele simpaticului personaj construit din lemn si sfoara le da mai mult farmec. Si o situare precisa in spatiu: Calea Victoriei, vizavi de Palatul Telefoanelor. De ani buni de-acuma, s-a mai adaugat una: Piata Lahovary (fosta Cosmonautilor). Iata adrese pe care spectatorii, chiar si cei maturi, le pot frecventa fara risc.
Daca nu chiar intotdeauna, atunci, in orice caz, in mod obisnuit. Pentru ca, desi eliberarea postrevolutionara a adus si in teatrul de papusi moda spunerii lucrurilor "pe nume", precum si moda "demitizarii", artistii ce lucreaza aici au pastrat - transmitand-o, mereu, si nou-venitilor - o anumita ingenuitate a privirii pe care o indreapta asupra lumii, fie aceasta lumea oamenilor, lumea altor vietuitoare sau lumea obiectelor. Mutate in universul micilor plasmuiri de carpa, cele mai teribile povesti, cele mai sangeroase istorii si cele mai deocheate anecdote capata o anumita imponderabilitate, o anumita fluidizare a continutului si o anumita stilizare a formei, care le fac suportabile, ba chiar educative. Si mai este, apoi, acea energie aproape palpabila pe care o degaja sala plina de copii, o energie care se rasfrange asupra scenei, imbracand totul - lucruri si fiinte, actori si papusi, decoruri si costume, muzica si cuvinte - intr-o plasa calda, vibrand de emotii, de asteptare, de teama, de extaz. Ce creaturi cu adevarat divine sunt copiii! Pacat numai ca se fac mari...
Toate aceste ganduri (inclusiv - deloc inaltator! - ultimul) imi treceau prin minte la cea mai recenta premiera a Teatrului "tandarica", Dragostea celor trei portocale de Carlo Gozzi, unde, ajungand eu dupa inceperea conferintei de presa anuntate, am stat minute lungi in foaier, cu ochii la maruntii spectatori; minute lungi pentru ca spectacolul a intarziat peste limita permisa, aducandu-si publicul intr-o stare de maxima surescitare - nefericita idee aceea de a organiza un "eveniment" destinat exclusiv oamenilor mari (rima obligatorie: ditai cronicari) inainte de "intamplarea" harazita mai cu seama celor mici. Din fericire, spectacolul mi-a sters aceasta prima impresie neplacuta; sper ca, in egala masura, si copiilor.
Dragostea celor trei portocale este un basm medieval transformat de dramaturgul din secolul XVIII Carlo Gozzi intr-o "canava" (un fel de scenariu) de commedia dell'arte, acea forma de spectacol tipica Italiei renascentiste si caracterizata prin folosirea mastilor (inclusiv a mastilor "fixe", devenite tipuri dramatice, precum Pantalone, Arlecchino, Colombina, Brighella s.a.m.d.), preponderenta improvizatiei si o adevarata avalansa de "actiuni fizice". Pentru a transforma, la randul sau, aceasta piesa neobisnuita intr-un material potrivit pentru scena papusilor, regizorul Cristian Pepino a conceput un scenariu usor diferit de original, in care rolul principal - narator, "tragator de sfori" (la figurat, desigur) etc. - ii revine unui personaj botezat Pedrolino si jucat cu mult aplomb de Liliana Gavrilescu. De altfel, mai mult decat in alte spectacole ale lui Cristian Pepino (unul dintre cei mai experimentati si mai talentati autori de montari papusaresti), aici manuitorii apar "in persoana" pe scena, umbrind oarecum evolutia celorlalti actori, neinsufletiti; pe nedrept, trebuie spus, intrucat papusile imaginate de scenografa Cristina Pepino sunt, ca de obicei, extrem de frumoase, de ingenioase si de expresive. Desigur, Cristian Mitescu (Tartaglia, printul vrajit), Ioana Chelaru (intruchipand-o pe Fata din portocala, dar si pe sfetnicul regal Pantalone sau pe dracusorul Farfarello), Mariana Zaharia, Victor Bucur sau Claudiu Iordan se descurca multumitor ca interpreti, dar eu, una, as fi preferat sa admir mai pe indelete papusile; si tare imi vine-a crede ca si copiii ar fi dorit acelasi lucru.
Dincolo de asta, montarea are haz, ritm (indracit, as zice, daca pe scena nu s-ar face abuz de vorbe tarisoare: dracu, naiba, dobitoc, idioata etc., exprimari care puteau fi ocolite, desigur, cu pierderi minime pentru forta conflictului...), vioiciune si, deloc in ultimul rand, solutii foarte inspirate, plastice si pline de fantezie, sub raport atat regizoral cat si scenografic. Este, cu alte cuvinte, un spectacol ce poate placea si celor mici, si celor mari. Iar Teatrul "tandarica" se arata astfel, din nou, o scena pe care nici adultii nu ar avea motive sa o ignore - fie si numai pentru faptul ca, aici, amintirile copilariei prind un contur mai viu.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
