Cu unele diferente, anul cultural 2004 a semanat cu 2003, cu 2002 si cu cei de dinainte, pana la limita lui 1989. Sunt ani care au creat iluzia normalitatii intr-un domeniu atat de sensibil, dar care este, de fapt, mai putin sensibil decat altele la elementele pertubatoare venite din afara lui.
Cultura este un organism format sa reziste mai bine la imixtiuni pentru ca isi asigura existenta in primul rand din prestatiile unor individualitati si abia apoi din prestatia institutiilor, mai vulnerabile la influentele mediului in care evolueaza.
Oamenii de cultura, artistii, la noi si pretutindeni, isi fac datoria, isi onoreaza vocatia, indiferent de circumstantele istoriei: sub dictaturi, in democratie, in razboi, in vreme de ciuma, in sezoane electorale. Iar perseverenta lor creeaza iluzia continuitatii in normalitate. Dar daca institutiile nu preiau materia prima artistica pentru a o prelucra si transforma in eveniment cultural, iluzia normalitatii se destrama treptat.
La noi, institutiile culturale, in majoritate private, sunt firave, cu programe care au viata scurta si efecte limitate. De aceea, daca tot avem un Minister al Culturii si Cultelor, acesta trebuia sa propuna de mult un program cultural cu acoperire nationala. Asa cum am raportat cu satisfactie la Uniunea Europeana cresterea economica a anilor din urma, trebuia sa raportam, in primul rand fata de noi insine, si cresterea culturala. Daca aceasta exista, cu siguranta am fi fost mai performanti si in alte domenii.
Un Minister al Culturii care ar fi fost autorul unui program coerent, pe termen lung, de relansare culturala ar fi trebuit sa aiba discernamantul de a-si intelege exact rolul. Adica sa nu-si subordoneze institutiile, sa nu fie ispitit sa le dea "indicatii" sau sa se transforme in sponsorul milos care sa asigure supravietuirea si chiar bunastarea neajutoratilor. Dar sa fie partenerul tuturor celor care prin competenta ar putea fi coautorii unui proiect de anvergura nationala, intr-o relatie corecta de parteneriat. Un astfel de proiect n-a existat si nici nu sunt semne ca o sa apara intr-un viitor previzibil.
Un semn distinctiv incurajator al lui 2004 este afirmarea decisa a tinerilor. Unii au debutat in pluton compact la o editura care a mizat pe talentul lor (sa nu uitam ca in 2004 s-a introdus TVA-ul la carte, decizie care demonstreaza cat cantareste responsabilitatea guvernantilor fata de cultura), altii s-au impus autoritar in mass-media, altii au regizat filme sau piese de teatru si au obtinut premii in tara si in strainatate. Tinerii isi construiesc opera, iar cei mai varstnici construiesc si conduc institutii.
Daca nu se intampla o minune in urma careia sa putem vedea si dincolo de orizontul lui "azi", atunci anul cultural 2005 va semana cu 2004, cu 2003 s.a.m.d. Adica ne va anestezia cu iluzia normalitatii.
Anul cultural 2004 si iluzia normalitatii
Domnita Stefanescu
Cu unele diferente, anul cultural 2004 a semanat cu 2003, cu 2002 si cu cei de dinainte, pana la limita lui 1989. Sunt ani care au creat iluzia normalitatii intr-un domeniu atat de sensibil, dar care este, de fapt, mai putin sensibil decat altele la elementele pertubatoare venite din afara lui.
Cultura este un organism format sa reziste mai bine la imixtiuni pentru ca isi asigura existenta in primul rand din prestatiile unor individualitati si abia apoi din prestatia institutiilor, mai vulnerabile la influentele mediului in care evolueaza.
Oamenii de cultura, artistii, la noi si pretutindeni, isi fac datoria, isi onoreaza vocatia, indiferent de circumstantele istoriei: sub dictaturi, in democratie, in razboi, in vreme de ciuma, in sezoane electorale. Iar perseverenta lor creeaza iluzia continuitatii in normalitate. Dar daca institutiile nu preiau materia prima artistica pentru a o prelucra si transforma in eveniment cultural, iluzia normalitatii se destrama treptat.
La noi, institutiile culturale, in majoritate private, sunt firave, cu programe care au viata scurta si efecte limitate. De aceea, daca tot avem un Minister al Culturii si Cultelor, acesta trebuia sa propuna de mult un program cultural cu acoperire nationala. Asa cum am raportat cu satisfactie la Uniunea Europeana cresterea economica a anilor din urma, trebuia sa raportam, in primul rand fata de noi insine, si cresterea culturala. Daca aceasta exista, cu siguranta am fi fost mai performanti si in alte domenii.
Un Minister al Culturii care ar fi fost autorul unui program coerent, pe termen lung, de relansare culturala ar fi trebuit sa aiba discernamantul de a-si intelege exact rolul. Adica sa nu-si subordoneze institutiile, sa nu fie ispitit sa le dea "indicatii" sau sa se transforme in sponsorul milos care sa asigure supravietuirea si chiar bunastarea neajutoratilor. Dar sa fie partenerul tuturor celor care prin competenta ar putea fi coautorii unui proiect de anvergura nationala, intr-o relatie corecta de parteneriat. Un astfel de proiect n-a existat si nici nu sunt semne ca o sa apara intr-un viitor previzibil.
Un semn distinctiv incurajator al lui 2004 este afirmarea decisa a tinerilor. Unii au debutat in pluton compact la o editura care a mizat pe talentul lor (sa nu uitam ca in 2004 s-a introdus TVA-ul la carte, decizie care demonstreaza cat cantareste responsabilitatea guvernantilor fata de cultura), altii s-au impus autoritar in mass-media, altii au regizat filme sau piese de teatru si au obtinut premii in tara si in strainatate. Tinerii isi construiesc opera, iar cei mai varstnici construiesc si conduc institutii.
Daca nu se intampla o minune in urma careia sa putem vedea si dincolo de orizontul lui "azi", atunci anul cultural 2005 va semana cu 2004, cu 2003 s.a.m.d. Adica ne va anestezia cu iluzia normalitatii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
