Sorana Coroama Stanca este un veritabil artist al umanismului: regizor, scenarist, profesor universitar, dramaturg, critic teatral, publicist si eseist. S-a nascut la Chisinau, intr-o familie de intelectuali ieseni, atmosfera de elevata cultura si dragoste pentru stiinta in care si-a trait copilaria indreptandu-i pasii mai intai spre Politehnica, absolvita "Magna cum laudae" in 1946, apoi spre Institutul de Teatru din Bucuresti. Dupa terminarea acestuia, in 1949, a devenit regizor artistic si, din acel moment, cu exceptia unei perioade de sase ani (1959-1965) in care a fost exclusa din teatru si de la catedra pe motive politice, drumul Soranei Coroama Stanca a fost sinonim cu succesul: 1948-1959 - regizor artistic si prim regizor artistic al fostului Teatru "C. Nottara" (actualul Teatru Mic); intre 1965 si 1978 - asistent, lector, apoi conferentiar la Institutul de Teatru "I.L. Caragiale", dar si regizor artistic la proaspat infiintatul Teatru Mic; din 1978 pana in 1983 - director si regizor artistic la Teatrul "Ion Vasilescu" din Bucuresti; din martie 1990, pana in ianuarie 1992 - director al Teatrului de Opereta "Ion Dacian". Dupa 1990, a fost profesor la Facultatea de Actorie din cadrul Universitatii "Babes-Bolyai" din Cluj, initiind, realizand si moderand "Salonul cultural" de la UNITER. Sirul impresionant al premiilor pentru regie spectacol (aproximativ 30 la numar) a fost inaugurat in 1953, cand i s-a decernat Premiul de Stat. (Marcela Gheorghiu)
Intre Iasi si Barlad
In anul 1940, m-am inscris la Politehnica "Gheorghe Asachi" din Iasi. De fapt, am inceput-o acolo si am continuat-o la Cernauti, pentru ca, in timpul razboiului, cand Basarabia si Bucovina au reintrat in corpul tarii, Politehnica s-a mutat la Cernauti, pentru ca dupa doar cativa ani, efect al dezastrului din '44, sa se intoarca la Iasi. Voiam sa fiu inginer chimist si am devenit. Insa foarte repede dupa absolvirea facultatii, pasii m-au purtat inspre teatru, de care m-am indragostit pentru totdeauna...
Scurta genealogie
M-am nascut la Chisinau, dintr-o familie ieseana. Tatal meu, profesor universitar doctor docent Gheorghe Placinteanu, ginecolog-obstetrician si specialist in chirurgie generala, a ctitorit numeroase spitale si sectii de spitale. La Iasi, a ridicat Clinicile mari de la Copou. Acestea ar fi trebuit sa poarte numele marelui savant Nicolae Paulescu, asa cum fusesera botezate la inaugurare de catre tatal meu, in dubla lui calitate de ctitor (clinicile erau ale Asigurarilor Sociale si ale Ministerului Sanatatii, care alocasera fondurile necesare, dar initiativa i s-a datorat parintelui meu - el a fost cel care s-a zbatut pentru construirea lor) si director. Din pacate, clinicile continua sa se numeasca si astazi "Parhon", nume cu care, dupa 1944, le-au rebotezat comunistii. Bietul Parhon, era un om serios si un profesor emerit, dar nu avea nici o legatura cu aceste clinici. Dupa 1990, s-a ridicat problema revenirii la titulatura initiala, insa situatia a ramas incerta pana in ziua de azi. Deocamdata, iesenii le spun familiar "Clinicile de la Copou".
Asadar, tata le-a ctitorit si tot el le-a salvat, refugiindu-le in Ardeal, in 1944, cand, dupa cum se stie, institutiile iesene s-au refugiat din calea frontului. Tot el le-a readus dupa incheierea razboiului si le-a reinstalat la Iasi. De fapt, tatal meu nu a ctitorit doar spitalele iesene; el a ctitorit asemenea asezaminte si in alte orase ale tarii, acolo unde a activat ca medic sau ca profesor, inclusiv in Bucuresti, unde a infiintat maternitatea spitalului Cantacuzino. Mai mult, tata a ctitorit spitalele de front, atat in primul razboi mondial, cand era tanar sublocotenent si tocmai termina medicina, cat si in cel de-al doilea.
Cat despre mama, sa spun ca a fost compozitoare, cunoscuta sub numele de Mansi Barberis, solista de canto si instrumentista (vioara si viola). A facut Conservatorul la Iasi si studii de specialitate in tara, la Berlin si la Paris, activand ulterior ca profesoara la Conservatorul din Iasi, iar apoi la Bucuresti.
O chema, de fapt, Clemansa Barberis si era fiica inginerului italian Giuseppe Barberis si a Margheritei, care era jumatate italianca, jumatate frantuzoaica.
Intelectuali de rasa
M-am nascut si am copilarit intr-un mediu admirabil de intelectuali seriosi: oameni inteligenti, laboriosi, cultivati, placuti, cu simtul umorului. Toti munceau, toti aveau profesii bine definite. Erau medici, arhitecti, profesori (majoritatea universitari), muzicieni, ingineri, avocati, pictori, sculptori, actori etc. Viata noastra era frumoasa si traiam bine fara sa fim niste oameni bogati - nici noi, familia mica, nici familia mare, adica rudele sau prietenii. Nu era un mediu de mari mosieri sau de mari negustori. Era un mediu de intelectuali de rasa.
O parte din copilarie am petrecut-o, apoi, la Barlad, capitala judetului Tutova, un tinut foarte bogat.
Imi vin in minte multe episoade de viata, multe intamplari, pe care insa nu le voi aminti aici. Voi spune doar ca ma leaga de acest oras si faptul ca bunicul din partea tatei, medic veterinar, se stabilise candva la Barlad. Aici a copilarit tatal meu si tot aici si-a facut liceul, la actualul Colegiu National "Rosca Codreanu", unul dintre cele mai vechi si mai prestigioase licee din tara. Imi amintesc ca, pana tarziu, cand eu insami ajunsesem la scoala, tata mai recita inca, in greaca veche si latina, ceea ce invatase temeinic de la un profesor pe nume Nesteanu.
Cand eu si fratele meu aveam cativa ani, tata s-a intors in Barlad, impreuna cu familia. A revenit in calitate de sef si, din nou, de ctitor al sectiei de chirurgie a spitalului "Beldiman" din Barlad, superb asezamant, donatie a unui mare boier Beldiman.
Barladul era oras agricol; in jurul lui se intindeau mari domenii. Pe unii dintre acesti mosieri i-am cunoscut. Nimic din inventia stupida si aberanta a lui Zaharia Stancu, cu mosierul satrap si cu taranul cu botnita! Am fost uimita sa descopar de curand ca mai exista oameni, altfel inteligenti, care pot crede asemenea stupiditati.
Timpul bunavointei
Langa spitalul "Beldiman" am trait mai multi ani. Aveam o casa frumoasa, cu o mica gradina frantuzeasca in care mama si tata amenajasera un teren de tenis. Evident ca noi, copiii, am deprins acest sport frumos inca de la patru-cinci ani. Ginel - fratele meu care, peste ani, avea sa moara la Gherla -, verisorii, toata pustimea, prietenii nostri din Barlad, parintii, jucam tenis (cei mari dupa-masa, iar noi, cei mici, dimineata)...
Nu stiu cum, dar era timp si pentru lucru, si pentru scoala si educatie, era timp sa te duci si la o conferinta, dar si la opera sau la teatru, era timp de vizite la rude si prieteni, era timp pentru odihna, era timp pentru bunavointa! Viata era altfel organizata, foarte asezata si decurgea mult mai firesc. Nu erau hopuri tot timpul, nu erau caderi abrupte. Acum insa...
Cateodata ma si mir cum de a ramas intreg poporul asta dupa atatea socuri! Eu cred ca romanul nu e numai rezistent la socuri si inteligent. El este in primul rand puternic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
