Nu-i chiar atat de eclectic cel de-al doilea volum al lui Gabriel H. Decuble pe cat se lauda poetul. E drept ca toate cele trei sectiuni ale cartii sunt orientate intr-un sens centripet; insa ciclurile insele au o coerenta aproape programatica. Si apoi, chiar si compozitia aparent eterogena a volumului lasa sa se intrevada o anume unitate de ansamblu.
Caci, ca si cartea de debut (Epistole... si alte poeme, 2001), eclectica respira tot aerul de familie al "Club 8"-ului iesean, de care o leaga aliajul inedit de cinism si candoare, profan(iz)area Culturii prin desantarea acesteia in contexte prozaice, rafinamentul intertextual si trairea privata a livrescului.
Fireste, livrescul nu poate fi acceptat aici fara cateva nuantari si cel dintai care a protestat impotriva unei asemenea categorisiri brutale a fost poetul insusi, care, intr-un interviu acordat lui Mihai Vakulovski (in Tiuk, nr. 8/2005), distingea trei tipuri ale fenomenului: un livresc "pur retoric si snob", ca "tezaur de imagini si miteme la care poti apela in caz de urgenta"; "un livresc existential", care te face sa retraiesti "o situatie deja descrisa in literatura"; si "un livresc concrescut pe fiinta autorului, care vine din intalnirile miraculoase cu alti autori, din lecturile cu adevarat formatoare". Fapt deloc surprinzator, Gabriel H. Decuble isi asaza propriile poeme intre ultimele doua categorii amintite, marturisind ca, "daca poeziile mele au atatea trimiteri savante este pentru ca, pentru mine, cultura este viata curata - o traiesc zi de zi".
Si totusi, in realitate lucrurile sunt ceva mai complicate, iar complicatiile se observa inca din primul ciclu al volumului (pasari, nepasari), caruia i se pot anexa si cele doua ample bucati de deschidere (goiul ales si o aratare. apocalipsa dupa 2000) - in fapt, cele mai bune piese ale cartii. Gabriel H. Decuble nu-i doar un poet crescut in cultura, ci unul crescut de-a dreptul din cultura - si, fatalmente, intoxicat de ea, astfel incat, in compensatie, nu se poate abtine sa mai scape cate-un "sanatos" (dar tot livresc...) "quid pubula mea". Asta cu toate ca, la drept vorbind, pe autorul eclecticii il exaspereaza nu excesul de literatura, ci tocmai neputinta ei de a da seama despre delirul istoriei. De altfel, aceasta e tema poemului goiul ales, care incepe cu un pamflet impotriva estetismului si continua amestecand cliseele culturale cu aluziile private (pe un ton identic sunt trasi la raspundere Rene Girard sau Sartre). Cu alte cuvinte, dilema poetului nu e daca se mai poate scrie poezie dupa Dante, Baudelaire sau Pound, ci daca - reluand celebra formula a lui Adorno - se mai poate scrie poezie dupa Auschwitz. Asta-i oful cel mare al lui Gabriel H. Decuble: nu anxietatea influentei, ci anxietatea impotentei, constiinta ca, indiferent ce-ar face, poezia nu va schimba niciodata nimic pe lume.
Prin urmare, eclectica e livresca doar in punctul de plecare, marturisind, in fond, o profesiune de credinta antilivresca, in care foamea de literatura duce inevitabil la greata de literatura. E o poezie a epuizarii si a blazarii, in care citatul autoritar e invocat tocmai pentru a i se arata lipsa de autoritate; dar e, in acelasi timp, o poezie in care chiar aceasta zbatere intre omonimii, calambururi si resemnificari indica o gravitate latenta, pe care nicio conventie nu o poate anula: "infricosat am ridicat privirea spre cer/ si am zarit gardianul cetatii divine/ tinand in mana o legatura de chei/ care de care mai zornaitoare/ din care o alese tocmai pe cea de paispe/ si ma stranse la loc/ cat sa duc mai departe/ aceasta existenta doldora de sens/ dar ma stranse incet dureros de incet/ ca sa-mi refaca plansul acum merge tataie/ poti sa dai drumul la robinet si/ pe masura ce ma strangea/ imi soptea la ureche/ va veni antihristul si nu se va intampla nimic/ va veni antihristul si nu se va intampla nimic/ va veni antihristul si nu se va intampla nimic" (o aratare. apocalipsa dupa 2000).
Formula, nu si atitudinea se schimba in celelalte doua cicluri ale eclecticii, in care conventiile sunt ilustrate in aceeasi masura in care sunt persiflate. Astfel, poetologie apofatica este o suita de dialoguri sarcastice asupra conditiei poetului, in care sunt ridiculizate atat prejudecatile cititorilor, cat si iluziile autorilor. Numai ca poemul amintit indica deopotriva principala limita a poeziei lui Gabriel H. Decuble: problema ei nu sunt conventiile care se vad, ci tocmai conventiile care nu se vad. Dar care "este" si ele. De pilda, oricat de ingenioase si amuzante, textele din poetologie apofatica se instaleaza pe un teren deja arat, semanat si recoltat de catre O. Nimigean inca de la inceputul anilor '90. Asta ca sa nu mai vorbesc de faptul ca simpaticele remake-uri folclorice din cel de-al treilea ciclu al volumului (romaneasca) se asaza pe o lunga lista de asteptare canonica, in care figureaza nu numai Nimigean si Brumaru, dar si Eminescu si Arghezi. E drept, Gabriel H. Decuble reuseste uneori sa mixeze inocenta si licentiozitatea intr-o maniera care nu i-ar face de ras pe niciunul din cei citati mai sus: "I-am luat urma printre trestii/ si-ajungand-o i-am spus chestii/ sfinte, ca in zi de hram,/ din Antim, din Varlaam,/ si cand m-a privit eu am.../ - Spune, bade, nu ne fierbe!/ Stam aici ca flori in jerbe/ si ne usca vorba-ti lunga:/ tavalit-ai fata-n lunca?" (romaneasca, 2). Insa aceste cresteri de intensitate sunt contracarate de segmente in care poezia isi pierde ritmul ("Cu frunza aceea eu cant/ inceputul unui gand,/ iar gandul se face mistrie/ intre pietrele din glie." - romaneasca, 5), fapt defel blamabil in sine, insa lipsit de circumstante atenuante in momentul cand avem de-a face cu o formula care mizeaza in buna masura pe torsiunile prozodice.
Nu incape discutie ca Gabriel H. Decuble e un foarte bun poet. Ce-i lipseste, deocamdata, nu este putinta, ci doar vointa de a-si scoate mai bine in evidenta propria originalitate.
*) Gabriel H. Decuble, eclectica, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2007, 72 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
