Imi place sa vorbesc despre colegii mei "filologi", si nu despre "profesorii de limba romana" sau de vreo "limba straina", pentru ca pe diplomele noastre asa scrie: "filolog". O meserie pe care n-a practicat-o nimeni din promotia mea si o specialitate pe cale de disparitie in Romania. Printr-un nefericit concurs de imprejurari, promotia mea s-a trezit in intregime trecuta la profesori. Legea privind repartitiile prevedea obligativitatea stagiului in productie. Adica, inainte de a ajunge la un institut de cercetari, in presa, edituri sau in invatamantul superior, orice absolvent era obligat sa ia contact cu viata reala, aia sanatoasa, creatoare de mari caractere, pas important in faurirea omului nou, constructor devotat si constient al socialismului.
Mi s-au repetat sabloanele astea de atatea ori in rastimpul cat am incercat si eu sa scap de onoarea de a fi profesoras de provincie, incat, iata, le pot reproduce dupa mai bine de 30 de ani fara greseala sau ezitare. Cei mai multi dintre noi nu daduseram la Filologie spre a fi profesori. Pentru asa ceva existau institutele pedagogice. Sigur, nici nu credeam ca filologia scoate scriitori, dar multi voiam sa cercetam, sa scriem, sa editam, in fine, sa practicam meserii "filologice". Ne-au incropit in anul al treilea un seminar pedagogic, am luat contact cu catalogul si cu elevii care pe unde am putut, iar in toamna anului in care am absolvit facultatea, am impanzit liceele si scolile generale de pe tot cuprinsul patriei. Multi acolo si asa au ramas.
La intalnirea aia ne aveam unii pe altii fata in fata si vedeam ce-a facut viata din noi. De aici, si imensa mea tristete. Sigur, trecerea timpului, semnele lui pe chipul oamenilor pe care i-am stiut tineri si exuberanti, frumosi, entuziasti si destepti nu pot fi aducatoare decat de astfel de tristeti si frustrari. Dar cand vezi ca actiunii nemiloase a timpului i s-au adaugat si nemiloasele fagase sapate de vitregia timpului, jalea e si mai mare. Frumosii adolescenti si tineri din vremea facultatii se cenusisera si se povarnisera sub povara vietii de profesor.
Nu e usor sa iti pastrezi lumina de pe chip si din suflet cu o leafa de mizerie. Cand am inceput eu profesoratul, in primul an ramaneam, ca om "incadrat in campul muncii", cu mai putini bani decat in facultate din bursa de student. Aveam fabulosul salariu de 1.380 de lei impozabili si dadeam 120 de lei pe abonamnetul ITB (actualmente RATB) si 240 de lei pe abonamentul la "rata". Era si o anecdota pe vremea aia cu salariile.
O mama ii scrisese ministrului: "Tovarase ministru, va rog sa aprobati iesirea fiului meu din invatamant, pentru ca nu-l mai pot intretine ca profesor din pensia mea".
Aceasta atitudine fata de profesor, fata de sistemul de invatamant s-a perpetuat si rezista ca iarba-rea si azi. Un ignorant de pe un forum ma tragea de urechi ca n-am avut vocatie de apostolat, ca am dat bir cu fugitii din minunatul nostru invatamant satesc. Marota dascalului care trebuie sa se sacrifice pentru a lumina masele isi are originea in proasta intelegere a reformei lui Spiru Haret care avea, intr-adevar, aceasta filosofie a luminarii, a apostolatului, a indrumatorului si a modelului in toate cele a dascalului.
Dar ceea ce se uita este ca, pentru a pune in practica asa ceva, invatatorilor li se dadeau loturi de pamant pentru a-si construi case (si la ridicarea lor ajuta intreaga obste), ca primeau pamant si credite favorizante pentru a-l cultiva cu metode moderne, spre a fi un exemplu pentru sateni. Insusi prestigiul social era altul decat cel din vremurile noastre, lucru deloc de nebagat in seama. Este dezolant sa vezi profesori in strada sau in greva pentru a cere un trai decent. Este intristator pentru o societate sa maraie pe la colturi impotriva profesorilor. Este strigator la cer sa-l auzi pe unul din media vorbind, cu un ranjet idiot pe figura, de pomeni pentru profesori. Lumea a sarit in sus; sporire cu 50 la suta?! "E enorm", i-am auzit pe multi spunand. "50 la din cat?" s-au intrebat foarte putini.
Calitatea invatamantului romanesc nu este in acest moment una stralucita. Dar e vorba negustoreasca "De cati bani, atata peste". Nu poti crede ca se vor indrepta spre invatamant tineri straluciti, oameni de carte cu vocatie de pedagogi, atata veme cat salariul unui tanar nu este nici cat chiria pe care o plateste, iar al unui dascal cu oarece vechime (varsta, responsabilitati) abia de-i ajunge pentru traiul zilnic. De unde bani pentru hrana spirituala, de unde bani pentru o vestimentatie decenta, de unde optimism, daruire si dimensiune umana in exercitarea profesiei?!
"Nu vor mai fi bani pentru investitii", urla priceputii, "daca ii vom da profesorilor". Cea mai mare investitie este omul, fara el nu faci nimic. Degeaba am bagat bani in calculatoare si in nu stiu ce mobilier luxos, in nu stiu ce tehnologii de varf, daca nu are cine sa le puna in valoare. Pana la urma, educatia este ceea ce transmite dascalul de la catedra. Iar daca el transmite deprimare, pesimism, saracie (de toate felurile), apoi pe astea le vom avea, astea vor fi valorile predate, chiar cu calculatorul - inert - pe masa.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
