Spuneam ca, din Jurnalul acestui argint viu care a fost Petru Comarnescu*, din deceniul patru cel mai bine "iese" Mircea Vulcanescu, vazut ca "o forta de cultura care impune eroism si pe care o invidiez. E matur: impune. Si e solid din punct de vedere cultural" (febr. 1932). "Vorbaret nevoie mare, glumet, bonom, fericit" (29 nov. 1933) Vulcanescu va sti sa evite "moravurile din grotele dacilor" si "ideile salbatice inspirate de hitlerism" fara a nesocoti "nevoile reale ale tarii, nevoia ei de cultura si civilizatie, de dreptate si lumina", in vreme ce "raposatii Tell, Polihroniade, Belgea si altii au murit in inchisoare dupa asasinarea lui Armand Calinescu", iar "Cioran credea ca Legiunea va sta o eternitate la putere" (16 mart. 1941).
Anul trecut Mihaela Cristea a realizat la editura Eminescu o antologie de texte critice despre Comarnescu, "un calator al solitudinii", predata editurii prin 1985 la cererea lui Valeriu Rapeanu, proiect ce urma Kalokagathon-ului din acelasi an. Am retinut numaidecat din sumar incitantele opinii ale lui Cioran si Noica despre Homo americanus. "Pe cand noi, europenii de astazi, problematizam totul, suntem incapabili de naivitate, vorbim de tragic pana la banalitate, americanii vietuiesc intr-o splendida incredere si intr-o naivitate ingereasca", nota Cioran in Azi, nr. 1 din 1 ian. 1933, adaugand: "Prefer de o mie de ori curiozitatea americana indiferentei romanesti, care nu rezulta din exces de meditatie filosofica, nici dintr-o destindere a energiei vitale, ci din cea mai crasa impotenta si platitudine, dintr-o deficienta constitutionala care explica de ce a fi roman inseamna a trai intr-un mediu unde tragedia individului nu se poate rezolva decat prin moarte". Mai frivol pe atunci, Noica retinea de la americani "intelesul drumetiei: ne ducem si noi romanii in strainatate, dar o facem din snobism, din oboseala sau dintr-o ieftina si exterioara curiozitate. Nu din curiozitatea aceea adanca si generoasa a popoarelor mari care s-au implinit, cum sunt englezii..."
Dar tot in aceasta antologie aflam o buna introducere pentru acel Comarnescu al anilor '60: "Dupa monocromia scortoasa a anilor '50, cu functionarii lor cu aere de majordomi fad-enigmatici, Comarnescu aducea atmosfera colorata a unei belle epoque interbelica, cu verva, gestica si anecdotica unui personaj calinescian. In lungul lui palton negru, imblanit asa de bizar pentru acel timp, cu impecabilele camasi usor roase la maneca, asemenea unui artist nedand importanta detaliilor destramarii, el amintea figura autorului Crailor de Curtea Veche..." (Mircea Zaciu in Transilvania, nr. 1/1981).
Desi mai putin spectaculoasa decat anii Criterionului, partea dejista a Jurnalului contine destul zone instructive, suculente sau amare. Daca in sept.1933 Romania era definita ca "o sinteza de mocirla plus viesparie, in care ma voi pierde ca-ntr-o Sahara de intrigi, obstacole si micimi", la 8 ian. 1948 "n-am avut un pol sa iau un pahar cu apa (la Opera n.n.) si iarasi nu-mi voi putea cumpara sosoni". La 29 mai 1948 e fericit ca "Batanga, Raicu, Sergiu Dumitrescu si Maican se poarta bine cu mine si nu mai fac deosebirea ca nu-s membru de partid", la 17 apr. 1959 noteaza sec detaliile sedintei de demascare a "unui grup de intelectuali neloiali patriei si regimului" (Milita Patrascu & Co.), iar la 16 oct. 1961 va fi demult reeducat si "robotizat": "Cursurile de la Casa Universitarilor le-am urmat regulat. Luni 6-8 tov. Danalache si Manea Manescu, marti tov. Valter Roman, miercuri Mihai Florescu..." (II, 364). Omul care face in mai 1960 apologia Salii Palatului ("cea mai moderna si mai bine utilata sala de spectacole din Europa") si a intregului complex de cladiri care distrusese "fostele strazi Campineanu, Brezoianu, Sf. Ionica" (II, 197) suferea de frica, precaritate si autoumilire chiar si la dezghetul relativ din iunie 1962: "Orice refuz ma mahneste, orice articol publicat imi da curaj si satisfactie in situatia pe care o am, neclara, la linia de plutire" (III, 169). Utile documentari pentru epoca sunt scrisoarea catre Traian Filip din 1 oct. 1959, cu dezbaterea academica despre barba lui Stefan cel Mare, notatiile din oct. acelasi an privind romanul generatiei '27 (de corelat cu cele din 7 ian. 1934), portretul ospatarului Apostol de la Continental, mare colectionar de arta (10 ian. 1962), detaliile de la 16 febr. 1962 despre monografiile Tonitza si Jalea, cu "observatiile tovarasilor Cracea si Nineaca", masa de la gradina Cina, 8 mai 1962, relatiile cu Camilian Demetrescu, Radu Varia si George Manu, descoperirea "talentelor Titus Popovici si Francisc Munteanu", plus, fireste, condimentele diaristice de genul "Radu Bogdan un idiot", "dobitocul de G. Oprescu", "Ion Marin Sadoveanu egoist scarbos si hipocondru", "Eugen Mandric beat si el", "smecherul de Potopin", "Ion Zamfirescu cu mentalitate de belfer", O. Lemnaru si Serban Cioculescu - "ras de oameni rai" etc. In sfarsit, ca un fel de morala a fabulei de-o viata: la 7 ian. 1968, vizitandu-l pe Mircea Eliade la Chicago, fostul apologet al virilitatii huliganilor "avea alune cu el: veveritele aici sunt foarte blande, se apropie de tine ca sa le dai alune. Majoritatea veveritelor sunt cenusii. Cele rosiatice sunt rare, caci cele cenusii au distrus pe cele rosietice..."
*) Petru Comarnescu, Pagini de jurnal, Editura Noul Orfeu, 328, 378, 379 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
