Volumul din care am selectat fragmentele care urmeaza, in curs de aparitie la editura clujeana Casa Cartii de Stiinta, cuprinde o selectie a dialogurilor realizate de prozatoarea si jurnalista Dora Pavel la Radio Cluj in perioada 1993-2006. Inregistarile - facute fie in studio, fie pe reportofon, fie din studio prin telefon, in tara si strainatate - se pastreaza in fonoteca Studioului Teritorial de Radio Cluj. Subiectii intervievati (unii dintre ei trecuti, de acum, in lumea umbrelor) apartin unor segmente literare si culturale diverse, din toate generatiile - romancieri, poeti, dramaturgi, eseisti, critici si istorici literari, traducatori, editori. Faptul ca dialogurile s-au purtat liber, in fata unui microfon, si nu in scris, abatandu-se de la orice intentie de-a urma un curs prestabilit si evoluand surprinzator chiar pentru cel care se confesa, fara nici cea mai mica putinta de literaturizare, de autofictionalizare, le confera un plus de autenticitate, de firesc. Asa cum marturiseste in prefata autoarea, "Armele seductiei este o carte plina de povesti, descatusate in ceilalti de unul care se da, el insusi, in vant dupa poveste".
Nicolae Balota
Blaga era o faptura magica
- Faptul ca va numarati, domnule profesor Nicolae Balota, inca de cand erati student, printre cei care i-au fost atat de apropiati lui Lucian Blaga ofera o sansa oricarei tentative de a rememora "una dintre cele mai inalte constiinte lirice ale veacului", cum l-ati definit candva. Cum l-ati cunoscut?
- Cum si cand? Mi se pare ciudat, intru catva miscator sa-mi amintesc acum acele zile, indepartate azi, ale tineretii mele, cand, in anii de razboi, in refugiul la Sibiu, l-am intalnit, l-am vazut pentru intaia oara pe cel care urma sa-mi fie magistru, maestru: pe Lucian Blaga. Sunt clipe in viata, si indeosebi in viata unui tanar, cand intalnirea unui asemenea om este cu adevarat o epifanie, o aparitie, asemenea aparitiei sacrului, divinului. L-am vazut deci pentru intaia oara pe Lucian Blaga inainte de a-i deveni student, la Sibiu, undeva, intr-un colt de strada, in centrul orasului, la "Bulevard", de unde se vedeau muntii. Era un colt in care Blaga adasta cu mare placere. Aveam s-o aflu ceva mai tarziu, cand aveam sa-l intovarasesc si eu sau impreuna cu un grup dintre cei apropiati lui. Se oprea si se intorcea inspre coama aceea, care se intrezareste in Sibiu, a Muntilor Fagarasului. Astfel l-am vazut intr-o dupa-amiaza, parca era o inserare a unei zile de toamna insorita, cand insa pe munti era deja zapada. Jos, in Sibiu, nu era. L-am vazut deodata pe cel pe care nu-l intalnisem pana atunci, dar pe care l-am recunoscut, si l-am recunoscut cu bataia aceea de inima care, in copilarie, in adolescenta, este atat de puternica, cu acea adevarata senzatie de a vedea - cum credeau cei antici - divinitatea, Zeul. L-am vazut privind nu inspre mine, nu inspre noi, ci inspre muntii aceia cu coama inzapezita. A fost o clipa de epifanie. L-am recunoscut. Mai apoi, nu peste multa vreme, de altfel, aveam sa pasesc cu o anumita emotie intr-o sala de curs - devenisem student, studentul lui -, la cursul de filosofie a culturii, la universitate.
- In ce consta maieutica pe care magistrul o profesa printre mai tinerii sai confrati?
- Marturisesc ca, dupa acea revelatie luminoasa a chipului acestui om, inalt, cu ochii indreptati inspre muntii din zare, dupa aceasta ivire, aparitia magistrului la catedra, cuvintele sale, cursul pe care l-a inceput au fost mai intai o deceptie. De ce o deceptie? Pentru ca magistrul citea acolo, destul de monoton, cu o voce egala, chiar plictisitoare, un curs pe care il cunosteam dintr-un volum al sau. Era cursul despre Orizont si stil, cartea pe care o publicase si pe care o cunosteam atat de bine inca din anii mei de elev. Asadar, o deceptie. Dar, iata, nu peste mult, aveam prima intalnire, in seminarul lui. Ati amintit cuvantul maieutica, or, in seminarul lui, Blaga era intr-adevar maieutul spiritului, bun conducator de caldura spirituala. Mosea in noi - maieutica aceasta inseamna -, ei bine, mosea in noi duhul. Cu totii am simtit insa deodata - nu eram prea multi, nu eram ca in sala de curs - in prezenta lui o prezenta tacuta. Nici acolo nevorbaretul Lucian Blaga nu se manifesta prea expresiv, zgomotos; retorica, aceasta "arta gaunoasa" dupa o expresie a sa, nu era arta lui. Deci era in mijlocul nostru ca un fel de idol, ai zice inert, si totusi iradia prezenta aceasta! Era, pentru noi, o prezenta incitanta. Am simtit-o din acea prima sedinta de seminar, la care m-am si prezentat, cand m-am inscris la una dintre lucrarile pe care le propunea in anul acela programul sau.
- Ce anume va fascina, de fapt, din personalitatea lui Blaga in acel moment?
- In acel moment am simtit, dar nu mi-am dat seama de ceea ce, cum spuneti, iradia aceasta personalitate. Azi, in perspectiva trecutului, vad si cred ca definesc mult mai bine esenta lui. Blaga era o faptura magica. Era o anumita magie a spiritului, o putere magica pe care o iradia personalitatea lui. Cum spun, era mai mult tacut decat vorbaret, chiar daca, din cand in cand, cuvintele lui rasunau oracular, si acestea cu o puternica incarcatura magica, chiar daca ceea ce spunea nu era, analizat filosofic, deosebit de profund. Erau cuvinte de bun-simt, erau cuvinte de indemn, era cate o rara, foarte rara critica a celor spuse de noi. De undeva, de foarte sus, din indepartari oarecum olimpiene insa, el cobora printre noi si simteam puterea acelui magus, a magului, a magicianului, care, intr-adevar, cu o nevazuta bagheta, ne conducea pe noi.
- Ca fost membru al Cercului Literar de la Sibiu, sunteti in masura sa elucidati raportul care s-a statornicit intre aceasta grupare literara si Lucian Blaga. In ce-a constat puterea de iradiere a unei asemenea personalitati asupra cerchistilor?
- Sa evoc serile acelea pe care le petreceam impreuna in jurul lui, in jurul gazdelor foarte primitoare care erau profesorul Henri Jacquier si sotia lui, in casa acestora. O incapere mare, plina de carti pana sus, in tavan. Erau rafturile bunului nostru profesor de limba si literatura franceza. Blaga insa, aici, in mijlocul nostru, era mult mai apropiat si, in acelasi timp, il simteam mult mai indepartat decat chiar in acele sedinte de seminar. Ce era el, ce reprezenta el pentru noi? Inainte de toate, Blaga era modelul. Un anumit model cultural. Cam in anii aceia se termina razboiul si am sa evoc o scena pe care am trait-o cu el. Deveniseram destul de apropiati pentru a-l intovarasi in plimbarile sale. Ii placea foarte mult sa se plimbe pe sub arinii din Dumbrava. Iesisem o data, cu el destul de departe, in Dumbrava, acolo unde Dumbrava este strabatuta si de soseaua ce vine dinspre Rasinari. Ne aflam dupa acel 23 august care a insemnat o rasturnare in situatia din tara noastra. O rasturnare pe care o simteam atunci, de altfel - marturisesc -, eu insumi plina de sperante. Dar, vai, urma apoi ca aceste sperante ale noastre sa se zadarniceasca. Si, cum mergeam noi, el, foarte tacut, eu, de nouasprezece ani, ne oprim deodata, pentru ca, pe soseaua alaturata, vedem un palc de rusi calari, cazaci, cum le spuneam noi. Goneau, veneau dinspre Rasinari. Praful de pe sosea se ridica in jurul cailor acestora, care strabateau padurea cumva precum calaretii Apocalipsului. Linistea noastra, mai ales tacerea adanca a lui Blaga, fusese sfaramata. Ne-am uitat unul la altul, am rostit cateva cuvinte. L-am vazut atunci pe magistru palid, de-o paloare teribila, mortuara, as spune. Ne-am dat amandoi seama: barbarii erau printre noi! Or, in fata acestei barbarii care se ridica, mi-am dat seama atat de bine atunci - cum imi dadeam seama si in in reuniunile Cercului Literar - ca Blaga ne aparea ca o rezistenta a culturii, ca model al acelei culturi pe care el o intrupa pentru noi, al acelor valori pe care el le reprezenta emblematic si pe care, intru catva, le incorpora, el si opera lui...
- Blaga a avut fata de ideea de credinta o pozitie cu totul aparte, iconoclasta chiar. A fost el, domnule Balota, un antimistic?
- E o intrebare la care raspunsul este foarte greu de dat. Dar voi incerca. Revin putin la o ultima intalnire cu Blaga, pe care mi-o amintesc, cu cateva zile inainte de arestarea mea. S-a petrecut aici, pe un culoar al acestei Biblioteci a Universitatii. Am venit sa-l vad intre Craciunul lui 1955 si Anul Nou. Patru zile mai tarziu, urma sa dispar, cum spun, pentru multa vreme. Blaga era foarte apasat, foarte apasat. Desi, intr-adevar, ii aparuse Faust-ul, desi i se solicitasera chiar anumite colaborari, era tulburat. Ii era teama, marturisesc, si mie, si noua, prietenilor sai mai tineri, ne era teama sa nu fie sedus, sa nu fie undeva ispitit, corupt, sa nu faca acel pact cu diavolul. Nu l-a facut, fara indoiala, nu l-a facut, chiar cu acele foarte vagi si mici compromisuri pe care au izbutit unii sa i le smulga. Dar, ca sa revin la intrebare: nu, Blaga nu a fost un credincios. Este chiar poate singurul lucru care, undeva, ma tulbura adanc si ma instraina de el. Daca Blaga a fost, cum spun, un om inzestrat cu puteri magice, daca a fost un mag, un magician, el nu a fost nicidecum un mistic. Cand, la ancheta la care am fost supus, eram necontenit presat sa spun in legatura cu el formulele acelea sablon ale securitatii, "filosoful idealist si mistic", mai ales "poetul mistic", refuzam pentru a-l apara pe el. Dar, cu adevarat, Blaga nu era - din nefericire, socot eu azi - un mistic, spiritualitatea mistica ii era straina. Singur Dumnezeu poate sa spuna in ce masura a fost mai aproape sau mai departe de El. Si a murit refuzand asistenta unui preot, deci o anumita intoarcere la cele sacre.
Dorli Blaga
I s-a raspuns acolo lui Lulu Popii sa mai scrie
- Doamna Dorli Blaga, banuiesc ca nu sunt multe intrebarile care inca nu vi s-au pus, sau poate nici nu mai exista asemenea intrebari. Totusi, eu mai am cateva curiozitati. Ma gandesc la biblioteca lui Blaga, pe care presupun ca o custoditi...
- Da, aici pot sa va dau niste lamuriri interesante... In 1980, am convenit cu directorul Muzeului Literaturii Romane din Bucuresti, cu Al. Oprea, care a murit, sa fac acolo Arhiva Lucian Blaga si m-am apucat foarte serios de lucru dupa cutremurul din '77, pentru ca mi-a fost frica sa mai tin in casa manuscrise si am dorit sa le pun intr-un loc unde totusi se iau niste masuri de conservare. Si, asa, pe rand, am facut un fel de intelegere cu el, insa am facut si o donatie. Manuscrisele le-am vandut. Dar biblioteca Tatalui meu am donat-o in '80.
- Ati mai pastrat ceva, banuiesc, pentru familie.
- Foarte putine lucruri, chiar carti pe care eu le citeam, de literatura. Am pastrat Brockhaus-ul intreg si Propylaen Welgeschichte si inca cateva carticele. Atat. Si s-a preluat, in mai '80, biblioteca asta, am venit cu o doamna de la Muzeu si am preluat-o, am impachetat-o, am trimis-o acolo si a fost foarte bine, pentru ca altfel s-ar fi pierdut.
- Asadar, nu v-ati despartit foarte greu de ea, stiind-o pe maini bune.
- Da. Pentru ca este acum acolo, in tezaurul lor, al Muzeului, si a fost catalogata, ceea ce eu n-as fi avut timp sa fac. Deci exista un catalog - oricine poate sa vada biblioteca Tatei - unde se gaseste ce am ales. Literatura romana nu prea, din aceasta s-au preluat numai cartile care erau cu dedicatie de la autori.
- Recent, ati facut o alta donatie: Bibliotecii Universitare Lucian Blaga din Cluj.
- Am donat cam tot ce a adunat Mama mea intr-o anumita directie, adica asa cum s-a reflectat in presa vremii, de cand s-au casatorit, lucrarile publicate de Tatal meu. Ea a alcatuit o colectie extraordinara de recenzii, referinte critice la toate volumele lui, tot ce-a publicat el, piese care s-au jucat s.a.m.d. Interesant e ca ea a gasit in biblioteca bunicului meu, Coriolan Brediceanu, un ziar vechi, Tribuna - pentru ca Brediceanu era o familie cu traditie culturala in Lugoj, erau oameni cultivati -, in care a gasit prima aparitie in presa unde era mentionat Tatal meu. El a trimis la revista Tribuna niste poezii in 1910, cand avea cincisprezece ani, si i s-a raspuns mai intai la "Posta redactiei". Le-a trimis cu pseudonimul Lulu Popii. Si i s-a raspuns acolo lui Lulu Popii sa mai scrie, chiar daca scrie poezii fara rima, dar sa mai scrie. Era indemnat, asadar, sa mai scrie... Si Mama a decupat aceasta mica mentiune, iar prima fila de album - dintre albumele in care ea lipea toate recenziile astea - se deschide cu mentiunea pe care o gasise in biblioteca tatalui ei.
- Dar tot in acel an, in 1910, poetul debuta in Tribuna de la Arad. Ati recuperat deci o adevarata biobibliografie ilustrata?
- Da. Este o colectie mare, de vreo cateva zeci de albume mari, mai mari decat formatul A4 al unei pagini, cu file de carton, in care sunt lipite aceste recenzii.
- Si ele, toate, exista acolo? De la inceput pana cand?
- Nu sunt chiar exhaustive, ca nu se putea, totusi sunt foarte bogate. Si merg pana in '68, cand Mama s-a imbolnavit. Sunt peste 4.000 de articole. Mama le-a facut si fise bibliografice - si pe acelea le-am donat -, scrise de mana ei, dupa standardele care se cer, pana la 2.000 si ceva, catre 3.000. In albume, articolele sunt numerotate pana la 3.000 si ceva, iar ultimele, cand era deja bolnava, sunt numai lipite, pentru ca nu le-a mai putut lucra.
- Dupa care n-a mai selectat nimic. N-ati facut-o nici dumneavoastra?
- Eu n-am mai adunat, pentru ca a aparut Biobibliografia foarte voluminoasa a lui Vatamaniuc, precum si una la Iasi.
- Va amintiti cum lucra Blaga si care era starea dvs. de spirit in timp ce dansul era la biroul de lucru?
- Nu avea voie sa intre nimeni in camera lui de lucru cand scria.
- Nu va simteati frustrata, nu erati suparata din cauza asta?
- Nu, nu. Mi se parea normal.
- Dumneavoastra ce faceati in tot acel timp?
- Eram fiecare cu ale lui, in casa. Scoala si lectura.
- Ca parinte, Blaga nu avea o ambitie din asta, exagerata, cum o au de obicei parintii, ca si din copilul lui sa faca, la fel, o celebritate?
- Nu, el spunea ca e bine ca sunt fata, fiindca nimeni n-o sa-mi ceara sa-l urmez.
- Nici dumneavoastra n-ati vrut sa-l urmati neaparat?
- Nu, nu, nu. Eu voiam sa fac o casa de moda.
- Care era atmosfera in casa in anii in care Blaga a fost prigonit, eliminat din universitate? In ce masura isi exterioriza starea fireasca de nemultumire?
- Oricum, o exterioriza, adica era foarte nemultumit, si erau si greutati mari. Si sigur ca in familie ne sfatuiam cum sa le rezolvam si cum sa ne adaptam situatiei.
- Deci aveati discutii pe tema asta.
- Erau discutii foarte amicale, adica nu eram in contradictie niciodata.
- Nu era foarte disperat, nu arata asta?
- Nu, era foarte stapanit. L-a afectat foarte mult si cred ca a fost o mare suferinta pentru el cand a aparut Beniuc cu capitolul acela despre el in Gazeta literara. Cred ca asta l-a afectat foarte tare, pentru ca acolo era vorba si de tatal lui, de bunicul meu.
- Va pun acum o intrebare pe care i-am adresat-o si domnului Nicolae Balota: e adevarat ca Blaga era o statuie umblatoare, ca devenise o legenda chiar din timpul vietii? Dumneavoastra ati simtit asta in comportamentul lui, in intimitate, in casa?
- Nu, nu, nu. Era foarte normal.
- Se vedea ca avea constiinta propriei valori?
- Sigur ca avea aceasta constiinta, dar n-o arata, nu vorbea despre asta.
- Nici familia nu-l incanta cu asemenea omagii?
- In nici un caz. Nu practicam cultul personalitatii.
Constantin Tacou
Singurul roman care avea o limba franceza exceptionala era Cioran
- Domnule Constantin Tacou, la prestigioasa editura L'Herne, pe care o coordonati in capitala Frantei de mai mult timp, alaturi de alte carti, ati editat si literatura romana tradusa in franceza. Mai ales despre acest segment as dori sa discutam. Care sunt domeniile de interes ale editurii dvs.in colectiile pe care le promovati?
- In primul rand, Cahiers de L'Herne, monografii destul de originale si interesante mai ales pentru cititorii motivati, universitari sau oameni de cultura de un anumit nivel. Mai am o colectie, unde i-am publicat pe Cioran si pe Eliade, al carei nume a fost dat de Cioran insusi: Meandres. O mica colectie, apoi, dirijata de o domnisoara Tacou, Georgina, care se numeste Confidences; sunt texte fabuloase...
- Ingrijite de fiica dvs.?
- Da, de fata mea. Cea mai mica...
- La ce numar au ajuns Caietele L'Herne, unde ati avut si un numar Mircea Eliade, in 1978, reeditat peste cativa ani?
- Acum sunt la aproape al 80-lea volum. Si Caietul consacrat lui Eliade e numarul 33.
- L-ati cunoscut, ati fost chiar in relatii apropiate cu el...
- Foarte stranse. Chiar de la inceput, cand am venit la Paris, prima persoana pe care am vizitat-o a fost Mircea Eliade, care locuia in Rue Vaneau si intr-un hotel care se numea Hotel de Suede.
- Cum l-ati cunoscut?
- I-am telefonat dupa ce am gasit adresa lui, pentru ca aveam o scrisoare pentru el de la Noica. Dupa aceea, el m-a ajutat foarte mult, s-a ocupat de mine, mi-a obtinut o bursa imediat.
- Era in anul...
- Asta era prin '47.
- Cum a reactionat Mircea Eliade la dorinta dvs. de a-i publica opera romaneasca, in special romanele?
- El era foarte reticent in privinta literaturii sale de fictiune, a romanelor, pentru ca publicase la Gallimard una dintre carti, care se numeste La Foret interdite, si cartea nu prea a mers, a fost un tiraj mic, nici n-a fost promovata cum trebuia, cred, de Gallimard, si am insistat pe langa el sa-i public romanele, pe care le-a scris inainte de razboi in romaneste.
- Da, Foret interdite, aparuta mai apoi in romana cu titlul Noaptea de Sanziene.
- Si-am inceput cu Domnisoara Christina, unde povesteste el, de fapt, in prefata, spunand ca gratie mie a acceptat sa publice cartile astea... Ultima carte care a iesit... este Isabel si apele diavolului. Eu cred ca este romanul cel mai frumos al lui Eliade. Nu ma asteptam...
- Cine l-a tradus?
- L-a tradus Alain Paruit, care e un traducator fabulos si care era traducatorul aproape oficial al lui Mircea. Toate cartile lui Eliade, la mine, au fost traduse de Paruit.
- Ce dificultati de traducere stiti sa fi avut Alain Paruit in ce-l priveste pe Eliade?
- A avut probleme destul de complicate, pentru ca Eliade isi dadea el insusi seama ca romanele lui erau scrise cu o viteza enorma, termina un roman in doua-trei luni de zile si scria neglijent in romaneste. N-avea o limba frumoasa si, deseori, din punct de vedere sintactic, frazele nu mergeau. Insa Paruit a reusit sa le dea o limba franceza excelenta...
- La fel de cooperant a fost si Cioran in momentul in care i-ati propus sa-l editati? Cum a fost prima intalnire cu el?
- Pe Cioran l-am intalnit in primele zile, intr-un foyer, la o cantina studenteasca, unde stateam la coada si avansam unul dupa altul. M-am pomenit chiar in spatele lui. L-am recunoscut si i-am vorbit. Si a fost foarte dragut si amical.
- Cioran, eternul student.
- Da. Dupa aceea, ne-am asezat la aceeasi masa, m-a invitat sa iau o cafea, apoi ne-am dus amandoi in Gradina Luxembourg. Am stat aproape toata dupa-amiaza acolo. Ma intreba de Romania, ce-i cu Romania, ce se intampla, era extrem de preocupat de Romania.
- Tot atunci, prin anii '47?
- Da, da. Nu era inca cunoscut. Nu publicase nici prima lui carte in Franta, Precis de decomposition. Dar ne-am imprietenit si ne vedeam foarte des la restaurant. El facea pe studentul. Si ne intalneam acolo, mai erau vreo doi romani care mai veneau din cand in cand. Cu Cioran, dupa aceea, ne-am vazut tot timpul, a devenit prietenul casei, insa ce era ciudat era ca n-o vazusem pe prietena lui, nu stiu de ce nu ne-o prezenta, o ascundea putin. Dar intr-o zi am cunoscut-o, intamplator, de fapt, aici, la L'Herne. Treceau prin fata si au intrat in librarie, mi-a prezentat-o deci pe Simone Boue, care era compania lui dintotdeauna, incepand din 1942. Si, cum v-am spus, am insistat sa-i public cartile scrise in romana, vreo patru volume. Le-am publicat, rand pe rand, aproape pe toate.
- Cum a reactionat cand i-ati propus asta?
- Nu voia sa le publice... "Sunt niste tampenii scrise in tinerete, ce sa te ocupi de ele, iti pierzi banii degeaba", cam asa imi spunea. Nu era deloc entuziasmat.
- L-ati convins?
- Am insistat, i-am spus ca, oricum, ele vor fi publicate intr-o zi - si publicate de oameni care poate nu l-au cunoscut si n-or sa aiba nici delicatetea, nici atentia pe care o merita un prieten. Si atunci, el a spus: "Publica Lacrimi si Sfinti". A taiat el anumite fragmente si, din momentul acela, a avut un succes considerabil.
- Ce probleme deosebite de traducere a ridicat Cioran?
- Pe culmile disperarii, de exemplu, am tradus-o printr-un roman, Andre Vornic, care il talmacea mot-a-mot. Si aveam o colaboratoare, Christiane Fremont, care iesea din Ecole Normale din Paris, era la Recherche scientifique, o specialista in Leibniz, iar ea il transpunea in franceza. Insa ea cunostea foarte bine stilul lui Cioran. Si a reusit sa dea o traducere absolut excelenta, care i-a placut lui Cioran enorm de mult.
- Ce alte amintiri pastrati despre Cioran? Stiu ca aveti o casa, undeva, pe langa o cabana de-a lui.
- Da, el avea o cabana, daca vreti s-o numiti asa. Eram vecini, oarecum. Cioran locuia la Dieppe, iar eu la Varengeville-sur-Mer, pe Malul Manecii, la doisprezece kilometri de Dieppe, de unde el prinsese obiceiul sa vina pe jos la mine, mintindu-ma ca vine cu autobuzul si facea dus-intors douazeci si patru de kilometri. Cand am fost prima data la el, la Dieppe, am vazut ca avea o mica locuinta, cu o camera la etajul doi, unde locuia Simone, si la etajul trei o alta camera, la care ajungeai pe niste scari. Era o incapere mansardata, foarte mica, in care el trebuia sa stea mereu aplecat. Lui Cioran ii placea sa stea acolo, era singur, isi facuse un pat si-o masa, pentru ca el credea ca e un foarte mare bricoleur. Asa ca si-a facut patul singur, insa a cumparat cuie prea mari, aveau cincisprezece centimetri, erau lungi. Si, cand a vrut sa le bata, ca sa tina, pentru ca ele nu puteau sa patrunda mai departe, le intorcea in dreapta sau in stanga. Or, ele ramaneau intotdeauna foarte incomode cand te culcai in pat, chiar pe saltea, caci avea o saltea destul de stramta. Insa era foarte fericit acolo.
- Cu romanii din tara mai aveti contacte?
- Am avut contacte mai pe vremuri. Eram foarte bun prieten cu Sorescu, l-am cunoscut pe Marin Preda, au venit si la Paris. Sorescu locuia la mine cand venea la Paris...
- Dar romani care scriu direct in franceza, in afara de Parvulesco, despre care mi-ati vorbit deja, ati mai cunoscut?
- Nu, nu e nimeni care sa stie limba franceza. Pot sa vorbeasca limba franceza ca mine, dar, cand e vorba de scris, singurul care avea o limba franceza exceptionala, incat chiar si francezii erau admirativi in fata lui, era Cioran.
Fragmente din volumul Armele seductiei de Dora Pavel, in curs de aparitie la Editura Casa Cartii de Stiinta
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
