19 iulie 1967. Oriunde sunt mai multi oameni, indeosebi mai multe femei, mancatoria, calomnia, lucraturile, sforariile, certurile si paruielile (la propriu si la figurat), barfeala neistovita sunt de rigoare, ba chiar si cei mai dezgustati de aceasta atmosfera sunt dintre acei care participa efectiv la crearea unui atare climat nesuferit. Si fiecare dintre actori, cand nu este retinut pe loc de voluptatea jocului si cand jocul se ingroasa, incearca o evadare in alta ambianta, in alt climat unde manifesta acelasi narav. Narav din nascare care lecuire n-are. Lupul isi schimba parul, dar naravul ba.
Se zice ca plebea romana - in epoca de decadenta - cerea ca pe ceva ce i se cuvenea panem et circenses. Cred ca mai totdeauna multimile au cautat un refugiu in ceva, fie din nevoia de evadare din conditia de munca aspra, cotidiana, fie dintr-o launtrica necesitate de joc, chiar cand jocul acesta poarta numele de razboi, revolutie etc.
Astazi, la noi, in locul jocurilor bestiale din arene, oamenii isi cheltuiesc preaplinul sau nevoia de narcotice mai mult in sali de cinematograf, pe terenuri de sport, la competitii de sport, la competitii de inot, baschet, rugbi, sah, tenis, fotbal. Furia de a poseda masini se incadreaza in acelasi capitol al vointei de evadare cu orice pret, de schimbare de peisaj.
27 iulie 1967. (...) Indeobste, visele lesne le uit de indata ce veghea incepe, spre deosebire de unii care-si povestesc visele cu o memorie uluitoare a tuturor amanuntelor lor, talmacindu-le si rastalmacindu-le. Iata un vis totusi - un crampei de vis - ce am retinut nu stiu de ce. Eram la Alice, intr-o camera mare dintr-o casa din centrul orasului. Si ea imi vorbea cu aerul ei obisnuit, impartit intre realitate si irealitate. La un moment dat, se retrage intr-un ungher de unde o aud lacrimand. Si plange, si plange spunandu-mi ca au napadit-o soarecii si ce o sa faca ea. Era disperata - cu o disperare mocnita -, iar eu incercam s-o remontez: "Bine, Alice, tocmai acum disperezi, cand toate posibilitatile iti sunt deschise, cand iti poti materializa toate visele din viata?". Iar ea parca nu ma asculta: plangea.
"In cotidian... regretul unei stari paradiziace si scurte este intr-un fel singurul lucru care explica tristetea raspandita ca o masca de cenusa pe fetele omenesti." Aceasta "reflectiune profunda sub invelisul ei sentimental", cum o caracterizeaza Matyla Ghika, oglindeste partial sensul efortului de dragoste uman, ca si pendularea adeseori si in multe cazuri inconstienta a omului intre universal si cotidian, intre permanent si contingent, intre bucurie si tristete, intre stari paradiziace si stari de decadere fizica sau spirituala. (...)
5 august 1967. L-am vazut prima oara pe Tuculescu la o expozitie a lui de la Ateneu. Era tanar, inalt, stralucitor, dinamic si evolua intre vizitatori, vizibil curios sa cunoasca ecoul propriei sale arte in altii. Pictura lui era atunci o explozie de culoare si lumina. L-am revazut - cand l-am si cunoscut - prin 1956-1958, cand eu eram in ipostaza de anticar, iar el in aceea de artist neinteles - concentrat in sine, in pasiunea sa picturala ca intr-o patima. Ii vindeam carti: albume de arta (Van Gogh, Gauguin, Matisse), eseurile lui Valery si indeosebi multe carti documentare (vanatori prin tari exotice, relatari de calatorie, expeditii nastrusnice - mai ales din colectia Payot). Era un om masiv, putin intunecat, bantuit de frigurile creatiei, ros de patima picturii, muncit de viziuni care aveau darul sa-i tulbure, sa-i cutremure masivitatea. In mediul stiintific in care activase un timp -cu intuitii si realizari ce-i ridicasera pe colegii inerti si batuti in cap impotriva-i - dusese o lupta apriga impotriva obisnuintelor in gandire si indiferentismului; lucrarile sale stiintifice, printre care si o monografie despre Lacul Tekirghiol, fulgurau de observatii inedite. Aflasem de toate acestea de la o colega de-a lui care il admira, mai mult, il idolatriza, dand tot felul de amanunte nostime despre bataiosenia sprintara, cavalereasca - soldata cu o demisie - a lui Tuculescu. Se concentrase de la o vreme inlauntrul lui, hranindu-si visul de arta si viziunile sale indraznete, potopitoare. Pictorii de profesie, cu diploma de la Belle Arte, il considerau amator, diletant, si-l priveau de sus. Vrand-nevrand, a trebuit sa se izoleze in turnul lui de fildes din casa stramta, de tip vechi bucurestean, din strada Lizeanu. Indraznelile lui picturale erau considerate cu bunavointa politicoasa de unii, cu superioritate de altii. Erau insa si smecheri de talent care incercau sa-l fure. Imi amintesc ca, ducandu-ma intr-o zi la el, m-a plimbat prin camerele garnisite pe intreaga suprafata a peretilor cu picturile sale in loc de scoartele din care se inspira, impletindu-si fantezia, cosmarurile, visul sau de arta cu motivele unui folclor traditional. Il vedeam mahnit, chiar indurerat si, socotind ca mahnirea aceasta se datoreste izolarii sale de catre colegi, cautam cuvinte tonice sa-l remontez, sa-i demonstrez inesentialitatea destinului social al unei opere. Mi-a spus ca nu asta il doare - lipsa vreunui ecou actual al operei sale -, ci marsavia unor prieteni (pe) care i-a prins furandu-l. Furt in lege. Un prieten, de pilda, fata de care isi descarcase toata tolba preocuparilor sale, problemele sale cele mai intime, si (caruia) ii destainuise visul sau de arta, viziunea pe care se straduia s-o materializeze, il fura. Cu nerusinare, amicul, avand acces la expozitii, ii utiliza cu talent - fara scrupul - motive din viziunea impartasita lui fara retinere de prietenul sau Tuculescu. Procedeul acesta i se parea - pe drept cuvant - abominabil. Dupa moartea lui Tuculescu, hotul de sugestii si teme a vrut sa demonstreze ca el e inaintasul, crainicul, profetul. Si pentru asta nu s-a dat in laturi, cand a fost prima retrospectiva Tuculescu la "Dalles", sa deschida simultan o expozitie la "Simeza", galeriile de arta de langa Teatrul "Nottara". Bietul Tuculescu avea de ce sa fie mahnit, dar posteritatea i-a facut deplina dreptate alegand neghina de grau, improvizatia si superficialitatile, maimutarelile de revarsarea creatoare a unui geniu autentic.
6 august 1967. Era mare amator de carti Tuculescu. Ma trezeam adeseori cu el dornic sa vada daca mi-a mai picat ceva care sa-l intereseze. Era destul de stramtorat baneste ca sa-si poata satisface aceasta pasiune. Pentru ca, dupa moartea lui, osanalele sa nu conteneasca, iar tablourile lui - pana si cele mai neinsemnate - sa creasca la bursa valorilor. Nu stiu cati vor intelege cu adevarat ceva din ce a spus el. Pe langa cei ce inteleg, snobii sunt cu duiumul si acestia, mai mult decat cei ce se pricep, participa la jocurile de bursa. Iata ca si snobismul e bun la ceva.
8 august 1967. Sunt epoci, momente, secunde in viata care ti se par nesfarsite. Imi amintesc de dureri fizice pe care parca imi era dat sa le suport indefinit. Asa erau si muncile cumplite de la Canal, intoarcerile pe jos - obositi, sleiti de puteri - pe un drum de sapte-opt kilometri dupa zece ore de sapat la pamant, de incarcat in vagoane, de carat cu roabele: mi se parea ca nu vor sfarsi. Realizam ca intr-un cosmar senzatia chinuitoare, dezasperanta a infinitatii acestei conditii, acestei suferinte, acestei experiente. Munca la galere, chinurile lui Tantal, Sisif, iata ce actualizezi in viata fie pe pielea ta, fie privind caznele unora din(tre) semeni.
Ma uit, in calitate de statistician medical, la cumplitele incercari ale acestor leucemici care se perinda prin fata ochilor mei zilnic si a caror viata e prinsa de un fir de pai, de un fir de ata, gata oricand sa se rupa. E acesta, de altfel - putin ingrosat, accentuat si mai violent colorat -, destinul fiecarui muritor, ce sta sub semnul fragilitatii oricat ar face in aparenta impresia trainiciei, soliditatii, nemuririi. Leucemicii mei, cu leucemie acuta, sortiti unei fulgeratoare si spectaculoase disparitii - sunt si alte leucemii, de durata, prelungind o agonie zeci de ani - mor de-a-n-picioarelea, amagindu-se cu Myleran, Citosulfan, cu Leukeran si cu Cortizon, care le dau uneori sentimentul repede pieritor al tamaduirii. In cursa agonica a vietii si mortii, ei tot inghit pastile care micsoreaza globulele albe si atunci au asa-numita perioada de remisiune, ce se scurteaza cu cat organismul se obisnuieste cu efectul medicamentelor. Totul e precar, provizoriu, fragil in conditia lor, intocmai ca si in conditia noastra, mai suportabila, a oamenilor un timp nebantuiti de boli nimicitoare, neavand deci sentimentul acut, fizic al perisabilitatii noastre. Chiar si leucemicii se agata de subtiri fire de nadeje - de doctori si pastile -ca sa se amageasca si sa creada ca vor scapa cu zile de un deznodamant care e fatal, ineluctabil.
De altfel, pe orice muritor, in orice clipa, in orice colt de strada sau la orice cotitura de viata, primejdiile, accidentele il pandesc. Si dintr-odata - intr-o secunda - oamenii pot trece de pe picior normal de viata, din asieta sigurantelor si obiceiurilor lor familiare, in haul nefiintei, se pot prabusi in prapastia mortii. Asa s-a intamplat deunazi cu vreo doua sute de batrani, femei, tineri, copii care, panicati de ploaia ce-i ameninta pe o plaja de la lacul Tei, s-au inghesuit pe un vaporas care s-a rupt sub povara, scufundandu-i pe toti in adancul apelor si mortii.
Din volumul in pregatire la Editura Humanitas
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
