Spaimele lumii noastre nu sunt altele decat cele ale lumii de odinioara. Dintotdeauna oamenii au trait teroarea dezastrelor, teama de degradarea lumii, a omenescului, frica de ce va sa urmeze. Nu cred ca vreodata cineva - om de cultura, politician, om obisnuit - a sustinut, sincer si nu in linia unei meditatii filosofice, precum Leibniz, ca lumea, in care traieste este favorabila artei, umanismului, frumosului. Mereu, cea mai buna lume posibila a fost cea trecuta, iar cea mai rea - cea care va veni. Lamentatii pe tema "arta care moare" au fost auzite si se vor auzi si de aici inainte. Cu toate acestea, arta nu a murit si, sunt sigur, nici nu va pieri vreodata.
Asupra artelor s-au facut mereu presiuni, li s-a negat mai mereu vreo utilitate si, in general, s-a dorit mereu anexarea lor la ceva de tip pragmatic. Apoi, pentru arta, niciodata nu au fost bani, ori s-au gasit greu. S-au dat cu taraita si dupa multe incruntari din sprancene. Ba fara drept de sedere in cetate, ba tolerati, ba prea cu "capu-n nori", ba chemati sa lumineze masele, ba incriminati ca nu le lumineaza si ca se invart in cercul lor stramt, elitist, artistii, aceste fiinte ciudate - exemplu viu de dedublare precum albatrosul lui Baudelaire, cu doua vieti, cu doua personalitati, cu doua atingeri, traind in si pentru doua timpuri: acum si maine -, au dus-o greu si au atarnat de lumea celor cu bani. Iar cei cu bani sunt foarte putin dispusi sa-i investeasca in asa futilitati cum sunt operele de arta. Mai ales in zilele noastre, mai ales in Romania, oamenii avuti gandesc practic numai la ziua prezenta: mai bine un Maybach, o vila in Pipera, o blonduta (gata siliconata sau pe care sa o siliconeze, sa nu "ramaie" mai prejos la cluburile de noapte), o vacanta, doua, trei, sapte prin niste zone calde si exotice. Decat sa bagi bani intr-o opera de arta, mai bine faci din Banel o opera de arta, decat sa prapadesti bani pe sustinerea unor pictori ori poeti, mai bine ii investesti in propria-ti imagine. Uneori, ma gandesc ca e chiar bine ca se intampla asa. Sa ne fereasca bunul Dumnezeu de molima investirii in arta ca moda! Spre arta te duci daca esti chemat, daca o respecti din strafundul fiintei tale si daca esti in consonanta cu ea. E vorba de educatie, e vorba de gust, o fi vorba de o nostalgie a unui paradis promis candva? Nu stiu. Stiu insa ca din cand in cand apar astfel de mecena, sa le zicem, protectori ai artelor si artistilor, care, dincolo de bani, insufla sperante, optimism: cat timp se vor fi gasind si astfel de oameni, nu-i nimic pierdut.
Emil Stratan face parte din categoria acelor "ticniti" - cum, cu jovialitate amicala, ii zicea Liviu Antonesei - care isi pun banii castigati in afaceri la dispozitia artelor. "Daca tata, in vremea foametei din '47, a construit o biserica, eu ce sa fac cu banii in 2007?" se intreba, raspunzand, Emil Stratan la lansarea splendidei carti Interior cu atelier - 23 de interviuri ale Iolandei Malamen cu artisti plastici. In fapt, modelul tatalui si educatia primita de la acesta au avut un rol covarsitor in drumul ales: "Tot ceea ce fac, fac de pe pozitia unui cititor si privitor de frumos. Ii datorez foarte mult tatalui meu care, in copilarie, preot fiind, ma lua tot timpul cu el la biserica. Locul unde pictura, muzica si cartile, bucuria, tristetea se intalnesc intr-o normalitate divina". Iar din tot ceea ce face Emil Stratan - ateliere, expozitii, galerie, colectie de tablouri -, eu m-as opri la seria bibliofila de zece poeti romani contemporani. Investitiile in artele palstice nu sunt asa de rare precum cele in poezie si nu au chiar o tenta de absoluta gratuitate, iertat fie-mi gandul meschin, consolidat insa pe ceea ce ne ofera exemple din timpuri mai vechi sau mai noi! In schimb, a aduce poezia in niste haine de sarbatoare cu totul si cu totul deosebite, rafinate estetic, impunand realizari tipografice ele insele opere de arta, nu este o performanta des intalnita. Iar cand acesti zece poeti merita cu prisosinta un astfel de elogiu, ne aflam in fata unei propuneri indraznete de istorie culturala. Prima carte din aceasta editie bibliofila a fost un volum de Mihai Ursachi, ilustrat de Constantin Baciu, iar urmatoarele trei carti bibliofile de poezie au fost lansate la vernisajul expozitiei de la Galeria Eleusis din Iasi, O suta de ani de pictura romaneasca. Ele au fost Efebul de aur de Dan Laurentiu, si cei din urma vor fi cei din urma de Ioan Es. Pop si Douazecisiopt de psalmi in talmacirea lui Serban Foarta. L-am intrebat pe Emil Stratan care a fost cel mai costisitor proiect si care cel mai greu de realizat: "Toate au fost costisitoare, si Mihai Ursachi, si Dan Laurentiu, si Lucian Vasilescu, si Ioan Es. Pop. Cel mai greu de realizat a fost volumul lui Serban Foarta, ilustrat de Francois Pamfil, fara de care reusita editoriala ar fi fost injumatatita". Pentru ca nu crede "in bucurii egoiste", odata cu cartile de poezie, Emil Stratan face sa circule si operele unor artisti plastici de mare valoare: fiecare exemplar din seria bibliofila a cartii Iolandei Malamen a cuprins un desen original al lui Constantin Baciu, din colectia particulara a editorului, iar la incheierea seriei de poeti contemporani, va dona doua seturi complete tuturor bibliotecilor publice din Romania!
Cele mai mari beneficii obtinute de pe urma proiectului sau cultural sunt "prieteniile", spune Emil Stratan.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
