Asaltul asupra ratiunii se constituie, in cea mai mare parte, intr-un atac direct la adresa presedintelui american George W. Bush, pe care autorul, fostul vicepresedinte Al Gore, il considera, fara menajamente, rupt de realitate, conducator al unei administratii extrem de incompetente. Bush si administratia sa se fac vinovati de ignorarea avertismentelor clare de dinainte de 11 septembrie, facand din America un loc mai putin sigur, starnind "cuibul de viespi" din Irak, folosind un limbaj si o politica a fricii, in incercarea de a stabili o noua agenda publica, fara a lua in considerare faptele, dovezile sau interesul public. Volumul trece dincolo de criticile la adresa administratiei Bush, pentru a pune un diagnostic asupra starii in care se afla Statele Unite, ca democratie, caracterizata de un interes din ce in ce mai scazut al votantilor fata de viata politica, de un electorat neinformat si de un cinism in crestere alarmanta. Ceea ce ne comunica Gore este ca ratiunea, logica si adevarul par a juca un rol din ce in ce mai neinsemnat in procesul de luare a deciziilor, ca discursul natiunii a devenit mai putin centrat si clar, mai putin rational. Al Gore trece in revista si motivele sociale si culturale care au determinat un astfel de declin pe piata ideilor din Statele Unite, printre acestea numarandu-se influenta "nefasta" a radioului si televiziunii si rolul lor in manipularea opiniei, impiedicand in acelasi timp indivizii sa ia parte la dialogul national. Partial lectie de civism, partial manifest politic, dar si tratat de filosofie, Asaltul asupra ratiunii ne arata un Al Gore plin de patos si ardoare, cu totul diferit fata de Al Gore autorul unui adevar incomod. Cartea se afla in pregatire la Editura RAO.
Ca in cazul altor abuzuri comise de administratia actuala, Bush nu este primul presedinte care incearca sa-si extinda autoritatea executiva, dar abuzurile sale sunt mult mai grave decat cele ale predecesorilor sai, astfel incat ele reprezinta un alt tip de abuzuri, duse la un alt nivel.
Presedintele Bill Clinton a emis declaratii de semnatura pentru 140 de legi, in cei opt ani in care a fost presedinte, in comparatie cu George H.W. Bush, care a ridicat obiectii la 232 de legi in cei patru ani de presedintie. Pe de alta parte, presedintele George W. Bush a emis mai multe declaratii de semnatura decat toti predecesorii sai la un loc - punand in discutie constitutionalitatea a peste 1.000 de legi, in primii sai sase ani la Casa Alba.
Diferenta dintre modul in care presedintele Clinton a folosit declaratia de semnatura si modul in care a folosit-o presedintele George W. Bush nu este doar una cantitativa - desi chiar si numai aceasta este frapanta, mai ales dat fiind faptul ca presedintele Clinton s-a confruntat cu un Congres ostil, dominat de partidul advers, in timp ce presedintele Bush, in primii sase ani, a avut de-a face cu un Congres docil, care l-a sprijinit. Declaratiile de semnatura ale presedintelui Clinton s-au bazat pe principii consacrate de drept constitutional si erau inspirate de dorinta de a permite justitiei sa rezolve probleme de interpretare constitutionala. Insa declaratiile de semnatura ale presedintelui Bush se sprijina pe teorii legale extreme, referitoare la autoritatea proprie, care nu au suport juridic. De fapt, teoria sa despre propria autoritate este atat de ampla, incat, in practica, echivaleaza cu afirmarea unei puteri evident neconstitutionale - o putere de a declara, pur si simplu, ce prevederi legale va respecta si pe care nu le va respecta.
Multi specialisti in drept s-au aratat ingrijorati de aceasta practica. Unul dintre ei, profesorul de drept David Golove, de la New York University, spune ca afirmatiile lui Bush pun in discutie "insasi ideea ca exista stat de drept". Bruce Fein, care era procuror general adjunct in administratia Reagan, cand Ed Meese si Samuel Alito au initiat aceasta practica, spune acum despre ea ca ?elimina controlul reciproc al puterilor care garanteaza democratia intr-o tara?. El adauga: "Nu exista nici o modalitate prin care un sistem judecatoresc independent sa-i limiteze autoritatea pe care si-o revendica si nici Congresul nu face acest lucru. Asadar, ne indreptam catre o putere executiva nelimitata".
De exemplu, dupa ce administratia a dezonorat si facut de rusine tara, torturand prizonieri fara aparare, Congresul a adoptat cu o majoritate bipartita covarsitoare legea promovata de trei senatori republicani - John McCain, John Warner si Lindsey Graham -, prin care tortura era scoasa in afara legii. Bush ar fi putut respinge legea prin veto, dar, aproape cert, vetoul sau ar fi fost anulat de Congres. In schimb, presedintele a semnat legea, dar a anuntat ca el nu trebuia sa o respecte si ca nu o va face. Acesta este unul dintre motivele pentru care Bush a respins prin veto un singur proiect de lege in toata perioada cat a fost presedinte. De ce sa se oboseasca, daca poate decide, pur si simplu, cand doreste, ce prevederi ale unei legi i se aplica si pe care le va ignora?
In multe alte cazuri, presedintele a negociat cu membrii Congresului pentru a-i convinge sa voteze in favoarea unei anumite legi, in schimbul includerii in legea respectiva a anumitor prevederi asupra carora insistau diferiti congresmeni. Aceasta practica, obisnuita in tarile democratice, se numeste "compromis". Totusi, in aceste cazuri, presedintele s-a razgandit si a anuntat in declaratiile de semnatura ca nu va aplica sau accepta drept valabile acele sectiuni ale legii care fusesera introduse in proiectul de lege de catre membri ai Congresului, ca o conditie pentru a oferi sprijinul lor in vederea asigurarii majoritatii.
Ca sa dam un alt exemplu, o majoritate bipartita din Congres a adoptat recent o lege cu privire la Serviciul Postal al Statelor Unite (dupa cum am aratat in capitolul cinci), care sublinia explicit cel de-al patrulea amendament din Declaratia drepturilor si scotea in afara legii deschiderea corespondentei cetatenilor la comanda presedintelui, fara mandat. Dar presedintele a emis o declaratie de semnatura cand a promulgat legea, in care sublinia ca are autoritatea de a ordona in mod independent, fara mandat, deschiderea corespondentei pentru verificare.
Trebuie oare sa corectam toate manualele scolare din America pentru a le explica elevilor ca ceea ce se preda de peste doua secole despre controlul reciproc al puterilor nu mai este valabil? Trebuie oare sa-i invatam, in schimb, ca Congresul Statelor Unite si justitia americana sunt doar niste grupuri consultative care fac sugestii presedintelui in legatura cu continutul legilor, iar presedintele este atotputernic si are acum ultimul cuvant in orice chestiune? Ar trebui sa-i invatam ca suntem o tara guvernata de oameni, nu de legi? Ar trebui sa le spunem ca am fost o democratie, dar acum doar pretindem ca suntem?
Folosirea abuziva a declaratiilor de semnatura pentru a se sustrage controlului celorlalte puteri ale statului face parte dintr-un efort mai larg al administratiei de a concentra aproape toata puterea in mainile executivului. Mai mult, administratia actuala a venit la putere subjugata de o teorie juridica ce incearca sa ne convinga ca aceasta concentrare excesiva a autoritatii in mainile presedintelui este exact ceea prevede Constitutia noastra.
Aceasta teorie juridica, pe care sustinatorii sai o numesc "a executivului unitar", dar care ar trebui numita mai degraba "a executivului unilateral", ameninta sa extinda puterile presedintelui pana cand Constitutia, pe care parintii nostri fondatori ne-au daruit-o, va deveni de nerecunoscut. Conform acestei teorii, autoritatea presedintelui, cand actioneaza in calitatea sa de comandant suprem sau in politica externa, nu poate fi revizuita de justitie sau limitata de Congres.
Presedintele Bush a extins la maximum implicatiile acestei idei, subliniind tot timpul rolul sau de comandant suprem, invocandu-l de cate ori are ocazia si combinandu-l cu alte roluri, interne si externe. Adaugate la ideea ca am intrat intr-o stare de razboi permanent, implicatiile acestei teorii se extind la infinit in viitor. Aceste afirmatii trebuie respinse si trebuie restabilit un echilibru corect al puterilor in republica noastra. Altminteri, natura fundamentala a democratiei noastre poate suferi o transformare radicala.
Intr-un alt abuz justificat prin doctrina executivului unitar, Casa Alba a declarat, la inceputul lui 2007, ca toate regulile si declaratiile de politica emise de agentiile guvernamentale vor fi verificate si implementate de functionari numiti pe criterii politice, alt mijloc prin care se pot face presiuni politice asupra agentiilor care ar trebui sa vegheze la aplicarea legilor noastre privind sanatatea, siguranta si mediul, fara vreo denaturare politica.
Este important sa retinem ca, pe langa autoritatea presedintelui de "a aplica legile cu exactitate", care deriva din articolul 2 al Constitutiei, el exercita si o alta autoritate care ii este delegata in mod specific de catre Congres prin legi statutare, care includ adesea numeroase masuri de precautie menite a garanta ca legile si politicile sunt aplicate atent si corect. Adesea, aceste conditii au ca scop explicit sa impiedice grupurile de interese puternice si bogate sa controleze functionarea mecanismelor destinate a proteja populatia de abuzurile lor.
In administratia actuala, noua initiativa a presedintelui de a determina intreaga ramura executiva sa elaboreze politici in conformitate cu agenda sa politica face parte din aceeasi strategie de concentrare a puterii. Dezamagit, un fost oficial de la Casa Alba, John DiIulio, tragea un semnal de alarma asupra acestui mod de actiune intalnit peste tot, cand a demisionat din functia de consilier insarcinat cu "initiative bazate pe credinta". El a spus: "Totul, absolut totul, este controlat de factorul politic. Este domnia Machiavellilor din Mayberry".
Bush a gasit sprijin intelectual pentru o presedintie agresiva in 1999, cand Karl Rove i-a dat guvernatorului statului Texas o carte intitulata Energy in the Executive: The Case for the Strong Presidency (Un executiv energic: pledoarie pentru un presedinte puternic), de Terry Eastland. Pornind de la afirmatia lui Alexander Hamilton din Federalist Papers cum ca "energia este o caracteristica definitorie pentru un guvern bun", cartea lui Eastland, publicata in 1992, prezenta conservatorilor o pledoarie in favoarea unei presedintii puternice, unilaterale, pe care acestia o considerau pierduta din cauza reformelor de dupa scandalul Watergate.
Unul dintre principalii sustinatori ai acestei teorii bizare a executivului unitar este acelasi Samuel Alito care a fost primul sustinator al extinderii abuzive a folosirii declaratiilor de semnatura in timpul presedintiei Reagan. Alito sustine, de multa vreme, asa-numita doctrina a executivului unitar si nu va opri probabil extinderea autoritatii executivului. De asemenea, presedintele Curtii Supreme de Justitie, Roberts, si-a aratat clar aprobarea pentru extinderea puterii executive prin aceea ca a sustinut acordul magistratilor pentru elaborarea unor reglementari de catre agentiile guvernamentale. Mai mult, toti judecatorii numiti de presedinte au rolul de a garanta ca justitia nu va controla eficient puterea executiva.
Fondatorii tarii noastre erau, in general, de acord ca cea mai slaba si mai vulnerabila dintre cele trei puteri ale statului era cea judecatoreasca. Puterea judecatorilor era considerata nesemnificativa in comparatie cu puterea banului sau a armelor - cel putin inainte ca presedintele Curtii Supreme, John Marshall, sa extinda autoritatea Curtii la inceputul secolului al XIX-lea.
Din volumul in pregatire la Editura RAO. Traducere din engleza de Liana Stan
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
