- Sunteti cel mai bine vandut pictor roman in Occident. Care este explicatia succesului?
- Pentru ca am fost descoperit de un galerist extrem de abil. Colegii mai tineri trebuie sa stie ca, pentru a fi propulsat pe piata artistica si vandut cu pret mare, depinde cine te vinde si chiar, detaliu esential, pe ce perete al galeriei este agatat tabloul. Daca nu cazi pe mana unui comerciant galerist priceput, poti sa ai talentul lui Rembrandt si tot nu poti sa vinzi. Valoarea unui artist este legata direct de pretul lucrarilor sale. Cei mai mari artisti ai secolului XX sunt si cei mai scumpi.
- Vindeti scump ?
- Ce inseamna scump pe piata de arta? Tablourile de dimensiuni mari (1,50m/ 1,80m) sunt cumparate cu preturi variind intre 80.000 si 120.000 de euro. Apoi, preturile scad in functie de marimea lucrarii.
- Sa o luam, totusi, cu inceputul. Cum ati descoperit pictura?
- Drumul spre pictura il datorez in exclusivitate tatalui meu, si nu obosesc niciodata sa reamintesc acest lucru. In primul rand, deoarece tata este cel care s-a nascut cu talent. Noi, eu si fratele meu mai mare cu doi ani, care a ajuns pana la urma inginer, l-am mostenit. Tata era prima generatie de tarani venita la oras si tocmai de aceea nu a indraznit sa se faca pictor. Ar fi fost cea mai mare erezie in ochii familiei care ramasese la tara. Si atunci s-a facut librar si a infiintat cea mai mare librarie din Cluj la acea vreme, inainte de razboi. Datorita lui am facut la inceput Liceul de Arta, apoi Institutul de Arta Plastica din Cluj, pe care l-am terminat in 1969. Pe atunci, visam sa fac sculptura; in bronz, nu in piatra sau lemn, de tip figurativ, cu modelaj clasic. Nu am urmat repartitia primita, ca profesor de desen si muzica, undeva pe langa Cluj, si nici nu am fost numit asistent, asa cum speram. Dar bine ca s-a petrecut asa, pentru ca as fi fost „ingropat" cu siguranta intr-o cariera universitara oarecare. Drumul meu urma sa fie altul…
- Cum ati devenit totusi pictor?
- De nevoie! In timpul cand eram student, ca sa mai scot un ban, lucram panouri de protectia muncii, destul de mari, 80 cm/ 60 cm, platite din fond nescriptic de institutii, fabrici, santiere. Erau, spun asta pentru 
cei care nu au trait acele timpuri, un fel de avertizari figurative pentru angajati, cu putere expresiva, care se amplasau la vedere, de genul: Purtati casca pe santier, Nu va bagati mana in strung etc. etc. Aceste lucrari erau executate de artisti consacrati, membri ai Uniunii Artistilor Plastici. Doar ei aveau dreptul sa primeasca comenzile; numai ca, fiind foarte solicitati, nu prea aveau timp sa le execute, asa ca de lucrat le lucram eu si… imparteam banii. Asa mi-a venit ideea sa utilizez formula artistica pe care o foloseam la panourile respective, cu culori vii si sugestive. Era in luna mai 1971, cand am luat niste panouri mari de PFL, doi metri si jumatate pe un metru si jumatate, le-am dat cu linoxin ca sa obtin suprafete lucioase si netede, pentru ca pensula sa aiba un anumit duct si am aplicat pe ele culori vii, puternice, din bidoane, nu din tuburi, deoarece culoarea din tub este mai mata, culori amestecate cu cerneluri tipografice. Orice amestec era gama, era armonie. Am facut o serie de 4-5 asemenea lucrari, un fel de pop-art american, cu personaje figurative care se detasau datorita unei indraznete game cromatice; de pilda oameni pe un camp verde, a caror umbra era rosie. Cu aceasta tehnica am lucrat cam vreo doi ani. Intre timp am devenit membru al Uniunii Artistilor Plastici, am expus in 1971 la expozitia judeteana, apoi la Bucuresti, unde, la Bienala tineretului din 1975, am luat si un premiu.
cei care nu au trait acele timpuri, un fel de avertizari figurative pentru angajati, cu putere expresiva, care se amplasau la vedere, de genul: Purtati casca pe santier, Nu va bagati mana in strung etc. etc. Aceste lucrari erau executate de artisti consacrati, membri ai Uniunii Artistilor Plastici. Doar ei aveau dreptul sa primeasca comenzile; numai ca, fiind foarte solicitati, nu prea aveau timp sa le execute, asa ca de lucrat le lucram eu si… imparteam banii. Asa mi-a venit ideea sa utilizez formula artistica pe care o foloseam la panourile respective, cu culori vii si sugestive. Era in luna mai 1971, cand am luat niste panouri mari de PFL, doi metri si jumatate pe un metru si jumatate, le-am dat cu linoxin ca sa obtin suprafete lucioase si netede, pentru ca pensula sa aiba un anumit duct si am aplicat pe ele culori vii, puternice, din bidoane, nu din tuburi, deoarece culoarea din tub este mai mata, culori amestecate cu cerneluri tipografice. Orice amestec era gama, era armonie. Am facut o serie de 4-5 asemenea lucrari, un fel de pop-art american, cu personaje figurative care se detasau datorita unei indraznete game cromatice; de pilda oameni pe un camp verde, a caror umbra era rosie. Cu aceasta tehnica am lucrat cam vreo doi ani. Intre timp am devenit membru al Uniunii Artistilor Plastici, am expus in 1971 la expozitia judeteana, apoi la Bucuresti, unde, la Bienala tineretului din 1975, am luat si un premiu. - Reuseati sa si vindeti?
- Bineinteles.Lucrarile au inceput sa-mi fie achizitionate. Trebuia sa traiesc din ceva.
- Cand ati avut prima „personala"?
- Prima expozitie personala am deschis-o foarte tarziu, si, culmea, nu in Romania, ci in strainatate. In 1977, niste prieteni austrieci veniti la Cluj in vizita, au vazut ce pictez si m-au invitat sa deschid o expozitie in Linz. In toamna acelui an, am obtinut o viza de turist, mi-am luat cu mine materiale, sasiuri, panza, dar fara nici un tablou ca sa pot iesi usor din tara, sa nu am probleme la vama. Faceam pe turistul, dar ma gandeam ca poate iasa ceva pe plan artistic… Evident ca la vama am fost intrebat: bine, vedem sasiuri, panze, dar unde sunt tablourile? Am zambit si le-am aratat capul. Acolo erau viitoarele mele tablouri, cu care urma sa imi deschid prima expozitie.
Am stat la o familie din Linz, am pictat toata luna noiembrie, zi si noapte, intrasem intr-un fel de transa. Cand s-a conturat ceva, prietenii mei au luat legatura cu un galerist, care a vazut pozele lucrarilor si a fost de acord sa-mi deschida o expozitie. Dar, intrucat spatiul era ocupat cu luni de zile inainte, mi-a oferit Galeria de vineri pana duminica! Am expus vreo zece lucrari din care am vandut doua. Aventura insa nu s-a oprit aici… Galeristul din Linz a luat legatura cu un coleg din St. Polten, care avea un spatiu disponibil si care a preluat expozitia pentru o perioada mai mare de timp. Cu primii bani castigati mi-am cumparat materiale, am mai pictat ceva si, din 15 decembrie, iata-ma la St. Polten.
Mi-am prelungit viza, dar a expirat si asta, asa ca trebuia sa ma intorc in Romania. Atunci am discutat cu cei doi galeristi si i-am intrebat daca nu sunt dispusi sa-mi preia toate lucrarile pentru a le vinde in timp. Au fost de acord si am primit pentru aceasta prima „afacere" a mea cu pictura 7.000 de marci, ceea ce reprezenta pe atunci o suma bunicica. M-am intors in tara de sarbatori, la familie, incarcat ca un Mos Craciun.
- In acel moment nu v-ati gandit sa ramaneti in Austria?
- Nu, in acel moment nu ma gandeam la asa ceva…
- Cand ati avut urmatoarea expozitie?
- A doua personala am facut-o la Cluj, la sediul revistei Korunk, prin anii ‘80, dar a fost putin cam improvizata. De ce? Pentru ca traiam din pictura si nu aveam niciodata suficiente lucrari in atelier. Lucram si vindeam, vindeam si lucram… Pictam mai ales peisaje, ma ducem la Manastireni, un sat aflat la 50 de km de Cluj de unde erau bunicii din partea tatalui si lucram zi-lumina, cu sevaletul de camp in maniera pictorilor peisajisti francezi de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Aici am avut sansa de a trai un „ev mediu" tardiv al vietii rurale. Si acum, dupa atatia ani, ori pe unde as umbla prin lume, retraiesc acele imagini ale copilariei, profund gravate in memorie. As zice ca acela a fost „paradisul meu pierdut".
Ajunsesem atat de cunoscut, incat o gluma, pe jumatate serioasa din acei ani, zicea ca unii care s-au dus sa se plimbe in imprejurimile Clujului s-au oprit pe culmea unui deal si au exclamat: „Uite, seamana cu un peisaj de Maniu…" Nu imi faceam griji cu vanzarea, deoarece in Cluj erau suficient de multe persoane, mai ales medici, care castigau bine si care imi cumparau lucrarile. Nu pictam eu, cat mi se cerea…
- Cererile erau prea numeroase sau lucrati dvs. prea lent?
- Adevarul este ca nici nu lucram repede. Nu puteam termina un tablou pe zi, cum faceau altii. Eram foarte laborios, deoarece eram obsedat de marea pictura, de tehnica flamando-olandeza. Ma uitam la tablourile lui Van Eyck, Holbein si ma intrebam: cu ce pensula au putut picta pentru a obtine o asemenea exactitate a detaliului… Realmente, aceasta ma fascina. Am invatat destul de repede sa stapanesc aceasta tehnica care presupune rabdare, migala. Tot atat de adevarat este si faptul ca usurinta cu care m-am apropiat de noul mod de a picta il datorez si studiilor mele initiale de sculptura. Cunostintele de desenator, bine fundamentate in zeci de ore de practica, studiile de desen, nudurile lucrate in carbune, dar si modelate pe vremea cand eram la sectia de sculptura a Institutului de Arta Plastica din Cluj m-au ajutat sa ma apropii rapid de ceea ce avea sa fie „pictura de ardelean incapatanat", cum a caracterizat-o hatru la Paris un sculptor originar din Bucuresti. Vedeam tridimensional. De aici spatialitatea care caracterizeaza tablourile mele.
- Cand v-a incoltit gandul sa plecati din tara?
- Imediat dupa experienta austriaca. Dar despre experienta mea de „Papillon" in episodul urmator.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
