Exceptandu-i pe Andreescu si Grigorescu, singurii maestri romani copiati, parafrazati si continuu improprietariti cu lucrarile unor contemporani pictand in "stilul epocii" (Ion Tincu, I. Marinescu-Valsan, N. Angelescu-Ange, I. Alpar) nici un alt artist roman nu a avut de suferit postum si semnificativ din cauza falsificatorilor si a negustorilor gata oricand sa forteze atribuirile unor lucrari nesemnate.
Piata falsurilor la noi e mica si neatragatoare pentru marii escroci motivati si talentati. Iar daca unele lucrari pe care s-a intervenit primitiv, neprofesional, gasesc totusi destui amatori, asta se intampla din trei pricini, aceleasi in toata lumea pe piata inselaciunilor marunte:
1. Preturile contrafacerilor sunt modeste, in regim de chilipir.
2. Cumparatorii sunt si mai ignoranti ca ofertantii si intermediarii, in ce priveste procedeele, tehnologiile si capcanele marilor tranzactii cu falsuri.
3. Foarte multi dintre cei dornici sa se preumble nescoliti pe mosiile sublimului sunt convinsi ca exista drumuri mai scurte si mai ieftine spre acestea. Intre cetateanul care-si cumpara pe sub mana o diploma universitara sau o pagina dintr-unul din numeroasele "Who's Who"-uri, editate pentru cei obscuri si vanitosi, si clientul principal al dughenelor inundate de "facaturi" diferenta e numai la adresa, nu la psihologie.
Cine vrea sa fie sigur de autenticitatea lucrarii ce i se prezinta, fie intr-o galerie, fie pe cai ocolite si discrete, trebuie sa puna mana pe carti, sa cerceteze operele din muzee ale artistului in chestiune, iar cand socoate ca stie destul ca sa compare cu folos si sa-si argumenteze decizia, sa se insoteasca totusi la cumparare cu un colectionar vechi si documentat al pictorului respectiv. In pretul unei opere de arta originala, un procent bun e acoperit de stiintele sau de nestiintele celui care o achizitioneaza.
Semnaturile adaugate recent pe tablouri cu oarecare vechime sunt lesne de dovedit cu o lampa de buzunar cu ultraviolete. Nu costa mult si in scurta vreme exercitiul conduce la multe concluzii si priceperi de finete.
Orice tablou e si o tehnologie. Tehnologiile se predau in institutele de arta si in scolile de restauratori. Pentru ele exista manuale si cunoscatori ce pot fi abordati. Indeobste, cumparatorul inocent de tablouri vechi isi ascunde ignorantele in spatele unei formule pe cat de raspandite, pe atat de consolatoare: "Cumpar fiindca imi place ce reprezinta tabloul si pentru ca imi produce o stare de... (liniste, confort sufletesc, bucurie a ochiului, etc.)". Cunostintele tehnologice ale marilor colectionari le concureaza frecvent pe ale muzeografilor si cercetatorilor. O minima instructie in tehnologia tabloului te ajuta sa citesti diferenta la pigmenti si lianti a semnaturii adaugate, sa descoperi rapid repictarile si retusurile, sa realizezi dintr-o privire imbatranirea reala a materialelor (panza, carton, sasiu, rama, cuie, verniuri).
Intre doi colectionari incepatori, discutia se opreste la efecte, la "impresia" artistica, la satisfactiile de ordin estetic si, cel mai adesea, la comentariul "subiectului" (Ce flori splendide! Ce peisaj incantator!). Intre doi colectionari avizati in tehnologii, discutia incepe de la specificitatile de mestesug si tot acolo insista, la tehnica artistului si la elementele care eventual o contrazic si fac tabloul dubios.
Tablourile "de epoca" isi promoveaza calitatile in rame "de epoca". Rama originala a unei lucrari e si ea tot o semnatura. Colectionarul edificat vaneaza rame si adeseori cumpara panze proaste in rame bune, doar pentru rame. O colectie cu suport stiintific solid e dovedita de proprietatea superioara a inramarilor, de subtilitatile cu care rama evidentiaza calitatea picturii si de mesajele cu care imaginea onoreaza rama.
De regula, falsifica tablouri romanesti pictorii amatori, ratatii, artizanii cu gusturi rele si meserie putina, oameni care si cand se semneaza cu pixul sunt stangaci si neexersati. In magazinele de antichitati, pe foarte multe tablouri vechi, apar semnaturi recente intocmite de persoane care n-au cum sa realizeze diferentele dintre un scris cultivat (cu pensula pictorului) si unul impiedicat, de semianalfabet care castiga o paine amara ademenindu-i cu nume cunoscute pe ignoranti si fuduli.
Explicatie foto:
Uneori, falsificatorii cad, cum se spune, in groapa pe care o sapa altora. Iata un portret de tanara de Ipolit Strambu - din seria de exceptie care a nascut si lucrarea maestrului reprodusa in cartea mea "Pictori romani uitati". In targul de unde am recuperat lucrarea, pe imagine se gasea o semnatura falsa, adaugata in urma cu cativa ani, a unui artist mai putin cunoscut, semnatura care a disparut rapid la o curatire usoara. Falsificatorii vizeaza indeobste nume mari, dar saracia ii impinge spre solutii paguboase si anume sa semneze de multe ori cu nume mici opere de calitate aleasa.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
