Pe data de 9februarie 2009, pe adresa de email a Editurii Cartea Româneascăsosea un mesaj cu totul neobişnuit: o româncă stabilită de multăvreme la Viena voia să-şi incredinţeze drama cumplită unui scriitorromân, care s-o transforme intr-o carte. O mamă indurerată strigadupă ajutor. Pentru prima dată, unui om trecut printr-o greaincercare ii venise ideea să apeleze la puterea vindecătoare aliteraturii.
Cel care a acceptat imediatinedita provocare a fost romancierul Radu Aldulescu. Deşi lucra laun nou roman, s-a intrerupt, şi s-a urcat in primul avion de Viena,ca să salveze o poveste şi să traducă un teribil coşmar in literăscrisă. Să-l neutralizeze, prin forţa cuvântului. Timp de osăptămână, s-a documentat. Laconic, taciturn, preocupat doar descrisul său, la intoarcere Radu Aldulescu n-a spus decât atât:"Doamna Mariana este o femeie extraordinară. A avut o viaţă tarechinuită. Va fi o carte...". Şi s-a apucat fără intârziere detreabă.
De atunci a trecut puţin maimult de un an. Intre timp, Mariana s-a repatriat. Acum trăieşte laArad, iar viaţa ei, pe care Radu Aldulescu incearcă să o recuperezesimbolic, a devenit acum un roman. Romanul "Ana Maria şi ingerii",care a ajuns la final şi va apărea in curând la Editura CarteaRomânească. (Mădălina Ghiu)
Amintiri dingrădina raiului
Marianei ii plăcea să se laudein faţa invăţătoarei şi a colegilor de clasă cu mami, care sudeazăelectric, autogen şi chiar sub apă, şi cu ziarul Scinteia de-acasă,unde scrie despre mami şi apare-n poză cu tovarăşul Ceauşescu cumii stringe mâna când ii dă diploma şi medalia.
Sudoriţa fruntaşă de la IMAIAArad, Maria Nădăban, doamna Mari cum ii spuneau vecinii, avea inoraş un statut cumva special, fiind respectată şi deopotrivăinvidiată datorită Ordinului Muncii clasa intâi pe care Ceauşescupersonal i-l inmânase in anul 1973, intr-o vreme când in Arad nuexistau prea multe distincţii de acest fel.
Era o vorbă in doi peri şi defapt in bătaie de joc, care spunea că munca-i o cinste de onoare.Doamna Mari insă avusese şansa să inveţe de timpuriu că o sumedeniede lucruri care se pretează a fi luate-n râs şi-n bătaie de joc inparticular, pot deveni in imprejurări oficiale serioase, pânăintr-atât incât să-ţi decidă viaţa şi viitorul familiei.Altminteri, Mariana ar pune oricând mâna-n foc pentru mami: a fosttoată viaţa o comunistă integră in cuget şi-n simţiri, care a pusumărul şi şi-a dat din plin obolul la construirea societăţiisocialiste multilateral dezvoltate. Nici pe ea, aidoma multora,nimic n-a mai reuşit s-o trezească din mult invocatul şi râvnitulvis de aur al omenirii, mami, las-o aşa cum a picat - de când seştie, Mariana o ştie orgolioasă, fixistă, plină de pretenţii cărorasoţul ei, Savu Nădăban, nu le prea făcea faţă. Oh, dar pe tati iliubea mai mult decât pe mami, care-şi aplica rigorile in primulrând asupra unicei fiice, văzând că de bărbatu-său nu se lipeşte.Mami işi dorea, poate că firesc şi indreptăţit, ca Mariana s-oajungă şi s-o şi intreacă, măcar că nu se inventase incă un ordinal muncii clasa zero. Mariana avea insă destule talente, sportive,muzicale, la limbi străine sau matematică, pentru care societateasocialistă multilateral dezvoltată i-ar fi oferit posibilităţi deafirmare, dacă s-ar fi străduit.
Ce ar fi vrut săinsemne acea strădanie, Mariana ar fi putut spune că a văzut pe viuin mai multe rânduri, când mami ii dădea in cap ca şi la propriului tati cu sulul acela de carton imbrăcat in vinilin galben in areţinea diploma, şi cu medalia cu panglică tricoloră, păstrată caintr-un sicriaş, pe aşternut in satin alb, intr-o cutiuţă imbrăcatătot in vinilin galben. Până şi-n astfel de imprejurări delicate -uite cine sunt io, scrie aicea pe cartonul ăsta semnat depreşedintele ţării... - Savu Nădăban vădea faţă de soţia luiaceeaşi ingăduinţă imperturbabilă de chefliu de cursă lungă, căruiaalcoolul din organism ii menţine in permanenţă tonusul la un niveloptim, conferindu-i rezistenţă la vicisitudini şi umilinţeinimaginabile. Firea veşnic zâmbitoare şi binedispusă o făcuse peMariana să se lipească de sufletul lui, şi la o adică cine fusesetati in Arad? O diplomă cu care să i se dea in cap pe bunădreptate, pur şi simplu nu exista. Ce se ştie şi ştiu toţi arădeniicare au trăit in acele vremuri e istorie şi consemnat in presasportivă a acelor ani, chiar dacă Savu Nădăban n-a avut aşa zisaonoare de a strânge mâna unui preşedinte-sinistru dictator, careşi-a găsit sfârşitul după cum merita, impuşcat ca un câine insfânta zi a primului Crăciun al românilor in libertate şidemocraţie.
Mai bine mort decât comunist, mărog, Mariana poate depune oricând mărturie că tati a dus cruceaasta mulţi ani, cu mult inainte ca ea să devină slogan aladevăratei revoluţii anticomuniste, care n-a mai avut loc de-ntors,n-a mai avut adică timp şi spaţiu unde să se desfăşoare şi nicioameni s-o infăptuiască, aşa că tot ce a rămas e ce se vede: opoveste frumoasă şi teribil de tristă. Cam aşa a fost şi povesteaportarului Gloriei Arad şi al echipei naţionale Savu Nădăban,căruia i s-a decernat titlul de fotbalist al anului 1958 - era totce-i mai rămăsese lui tati: mă cunoaşte toată strada, vorbacântecului, păi tot oraşul strâns cu mic cu mare pe stadion. Lumeadin tribune şi strivită de gardurile inalte din plasă de sârmă,cocoţată in copaci, vuind şi scandând numele portarului cubanderolă de căpitan de echipă pe bicepsul sting - Sa-vu! Sa-vu!Sa-vu! Un delir sacadat, fulminant, pe care Mariana şi-l aminteştedin poveştile surpate-n nostalgie ale lui mami, din timpulindrăgostirii ei, şi din poveştile prietenilor lui tati dincartierul Micălaca Veche. Ea ştie şi işi aminteşte totul, ca şi cumar fi trăit şi ar fi văzut cu ochii ei, deşi se intâmpla cu câţivaani inainte de a se naşte.
Portarul titular al GlorieiArad, selecţionat in două meciuri ale echipei naţionale, fusesepropus pentru un transfer la Dinamo Bucureşti. Un pas decisiv incariera unuia dintre cei mai valoroşi portari din fotbalulautohton, dar n-a fost să fie. Cel care s-a opus transferului şi areuşit să-şi impună autoritatea, a fost chiar şeful comisieisportive a oraşului Arad, tovarăşul Grigore Axinte, despre carefanii lui Savu şi toţi microbiştii din oraş ştiau că-i poartă picădin pricina unui nepot, tot portar, pus in umbră in oraş defenomenalul Savu, aureolat de o poreclă comună, banală, desintâlnită printre portarii de fotbal, pe deplin acoperită insă deevoluţia din teren - Pantera.
Marianei ii povestiserătovarăşii lui nedespărţiţi de birt şi chefuială, de jocuri de cărţişi table, zgomotoşi şi cârcotaşi, bârfitori şi veşnic puşi pe glumecând se adunau in casa părinţilor lui Savu din Micălaca Veche, unsat care odată cu extinderea Aradului a devenit cartier deperiferie. Acolo a fost grădina raiului copilăriei Marianei, ingrădina şi casa bunicilor, a lui tati şi a sorei lui mai mari,mătuşa Ita Floarea, unde se intâlneau, se suprapuneau şi seimpleteau poveştile a trei generaţii. Acolo a auzit cum şi-a ratattati cariera de fotbalist.
Spuneau unii că numai dinpricina jigodiei de tovarăş Axinte, şeful comisiei sportive, ăsta osă-i tragă ponoasele şi o să se-ncarce de blestemele fanilor luiSavu, după cum s-a şi intâmplat de altfel. Tocmai că la doar un anşi jumătate de la impiedicarea transferului, căcănaru' de Axinte acălcat pe bec cine ştie cum şi a căzut in dizgraţia tovarăşilor dela regiune, fiind trimis la munca de jos, ciocănar-căcănarhi-hi-hi, la uzina de vagoane, de unde şi venise de fapt ca să taieşi să spânzure in fotbalul arădean, să fie ştiut de frică, stimat,respectat şi omenit in localurile de lux din oraş. Cum-necum, luiSavu i s-a făcut dreptate prin te miri ce căi imbârligate aletovarăşilor, la fel de nepătrunse precum căile Domnului. Savu ar fiavut şi el cale liberă de la Dumnezeu şi de la tovarăşi deopotrivăsă se transfere la Dinamo şi tot timpul inainte să ajungă cel maibun portar din România, de vreme ce avea doar douăzeci şi şase deani. N-a mai avut insă răbdare şi nici de unde să ştie cât o să maiaibă Axinte putere in oraş, drept pentru care l-a mâncat s-orezolve cu Axinte inainte de a se rezolva de la sine. Dezlănţuit şipătimaş precum Pantera care scotea din cele mai imposibile unghiurimingea şi golurile ca şi făcute, ca să-şi impingă de la spateechipa spre atac şi gol, Savu n-a lăsat să-i scape ocazia să-l batăpe tovarăşul Axinte până l-a umplut de sânge, şi unde mai pui că-npublic, in ochii notabilităţilor oraşului, in timpul unei mesetovărăşeşti cu invitaţi de vază tovarăşi de la Regiune, umilindu-lastfel in ultimul hal, cu o mână şi nişte coaste rupte şi faţafăcută ferfeniţă, de a trebuit să fie cusută de sus şi până jos,Savule, a fost cea mai mare greşeală a vieţii tale.
Mai bine mort, deh, tot e binecă n-a murit ca să-i iei păcate şi s-atârne pe tine, Savule, şi-nviaţa asta şi-n cealaltă. Doar c-a intrat in spital trei săptămâniin ghips şi cu multe copci pe faţă, asta in vreme ce Savu şi-aluat-o după cum de bună seamă că şi-a căutat-o cu lumânarea: cinciani in Deltă, la Periprava, la tăiat stuf, povestiţi de-a fir a părfiicei sale; vieţii şi faptelor lui din Deltă, Mariana avea să legăsească asemănare când i-a picat in mână Papillon, romanulcel mai drag inimii ei, din care reciteşte adesea paragrafe şiepisoade subliniate cu creionul pentru a-şi aminti de tati şideopotrivă de viaţa ei desfăşurându-se unduit, pendulând intr-oveşnică fugă-hărţuială şi o veşnică evadare.
A fost intr-adevăro greşeală fatală. Chiar că mai bine mort, dar nu noi decidem, iarSavu cu atât mai puţin. Bietul tati, din pantera care fusese inapogeul gloriei, s-a intors de la stuf un motan maidanez jigărit,cu oasele impungându-i pielea tăbăcită de intemperii, insemnată decicatricele incăierărilor cu şefii de cameră şi până intr-atât deinsetat de libertate, că-i secase definitiv răbdarea şi tragerea deinimă pentru efortul şi rigorile unei vieţi sportive ce l-ar firepus in forma care l-a consacrat. Când se născuse Mariana, eltocmai sărise de treizeci şi unu de ani şi deja se dedulcise labăutura degustată pe indelete, multe ceasuri pe zi, la taclale oriumblat brambura cu prietenii şi tot de la beţivăneală şiprieteneală i s-au tras mai apoi incă doi ani de puşcărie, o altăgreşeală a vieţii, Savule, tu să fii sănătos, că-n rest belelelen-au decât să curgă gârlă: l-a cinstit un prieten ca să-l ajute săducă o căruţă de porumb acasă şi, ori că intenţionat, ori că erauprea beţi amândoi ca să mai vadă pe unde o iau caii, au luatporumbul de pe tarlaua CAP-ului, intr-o vreme de pe la mijloculanilor optzeci când culesul de porumb dădea o pâine de mâncatmiliţiei şi securităţii, mai bună decât transporturile dintrezoreriile băncilor; construirea societăţii socialistemultilateral dezvoltate cerea sacrificii, jertfe, exemple: pentrutrei ştiuleţi de porumb găsiţi in sân sau in buzunare s-au datmulte pedepse intre şase luni şi doi ani, aşa incit Savu s-ar fiputut considera norocos cu cât şi-a luat pentru o căruţă.Indicaţiile lui Ceauşescu, vezi, atotstăpânitoare, susţinând şiintărind o lege care dădea să reteze din rădăcină cimiliturinevinovate şi deopotrivă adevărate precum colectivul e rai, furădacă vrei să ai... Un rai al hoţilor, mă rog, un vis şi o epocă deaur. Astea erau vremuile şi totuşi, pentru Mariana, fată crescutăla oraş, la bloc, dar şi la ţară, in casa bunicilor din MicălacaVeche, acele vremuri vor rămâne veşnic ale unui răgaz in rai, preascurt şi după care avea să tânjească toată viaţa. După optsprezeceani, dar mai cu seamă după ce s-a măritat, nimic n-a mai fost cumfusese; tati a mai făcut un an şi jumătate de puşcărie, de astădată pentru o greşeală a vieţii pe care Mariana şi-ar fi putut-otrece in cont. El a ispăşit in contul şi-n lipsa ei, ea insăşifiind condamnată in lipsă la şapte ani, pentru abuz in serviciu şitrădare de ţară, după fuga peste graniţă din 1987. N-aveau să afleinsă de acea condamnare a lui tati, decât după moartea luitimpurie, la cincizeci şi patru de ani, Dumnezeu să-l aibă-n grijaLui pe unde o mai fi el acum.
Din romanul "Ana Maria şi ingerii"in pregătire la Editura Cartea românească.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
