Marin Mălaicu-Hondrari
Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971. A debutatcu volumul de versuri "Zborul femeii pe deasupra bărbatului",Editura Eikon, 2004 .Cartea a obţinut Premiul pentru Debut alUniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. În anul 2006,publică romanul "Cartea tuturor intenţiilor", Editura Vinea; ediţiaa II-a, Editura Cartea Românească, 2008. Este prezent înantologiile de poezie "Camera" şi "La Neagra". Traduce poezie dinlimba spaniolă: Alejandra Pizarnik, Roberto Bolaño, NicanorParra.
"Un bărbat cutreierând Europa pe urmele unei femei căsătorite,Stăpâniţa şi trei prieteni obsedaţi de poezie, două femei dinArgentina şi iubirea lor aproape imposibilă - iată tot ce ştiamcând am început să scriu Apropierea.
Nu te poţi deprinde cu scrisul. Dacă ieri ai scris o paginăgrozavă, nimeni şi nimic nu te poate asigura că mâine se vaîntâmpla la fel. Aştept eu prea multe lucruri extraordinare? Da,da; şi asta numai gândindu-mă că nu încetez a crede într-o iubirefără sfârşit, în vis şi în poezie. Aşa cum nu încetez a a crede înautor-carte-cititor, acest triunghi amoros de o tensiune aproapeinsuportabilă." (Marin Mălaicu-Hondrari)
"Poet în fibra lui intimă dar - ca atâţia poeţi buni - atrasirezistibil de roman, Marin Mălaicu-Hondrari este un spiritcultivat, puternic interiorizat. Discursul său "alb", de unrafinament aproape auster, are o discretă, dar autentică nobleţe,iar nevoia de echilibru "clasic" merge mână în mână cu fascinaţia"coborârilor în Infern". Marele său atu, pe care cred că va ştisă-l exploateze până la capăt, este forţa interioară, dublată de ocapacitate neobişnuită de esenţializare a experienţelor-limită."(Paul Cernat)
Maria
Cât poţi să te gândeşti la un om? Tot timpul, ştiu ce zic, la unom te poţi gândi tot timpul, iar când dormi îţi apare în vis. E purşi simplu năucitor. Şi înainte de a şti că se îndrăgostise de mine,am ştiut că îl iubesc şi că nu vom avea nicio şansă, nu-l puteampărăsi pe Javier şi nu puteam trăi fără Adrian. Tocmai mie să mi seîntâmple una ca asta! Dar dacă tot mi se întâmplase, am hotărât săaccept, mi-am pus pătura în cap, cum se zice. Bunica lui Javier,Dumnezeu să o odihnească în pace, o femeie cu adevărat deosebită,îmi repeta că în viaţă este important să ştii să transformi înavantaj ceea ce aparent îţi este potrivnic. Distanţa care ne separaîmi asigura iluzia castităţii, mii de kilometri de castitate, apoiîntr-o asemenea relaţie nu există şosete murdare, nici problemeeconomice. Totul se consuma la nivelul limbajului şi al tăcerii.Uneori, când vorbeam cu el pe messenger, mă apucau atacuri deexhibiţionism şi mă dezbrăcam şi ne prăpădeam de râs şi m-aş fimasturbat, dar gândul că aş fi mânjit relaţia noastră mă împiedicasă o fac. Îmi făceam cârlig degetul mare şi mi-l muşcam şi el râdeaşi eu râdeam şi amândoi ne prăpădeam de râs, până la lacrimi.
După ce Adrian a plecat din Candás, nu găseam un motiv întemeiat casă lipsesc de acasă, singură, câteva zile. Nu apărea niciunconcert, părinţii mei nu aveau nevoie de mine la Madrid, Javier îşigăsea de lucru numai şi numai pe lângă casă. Adrian era în Córdoba,la opt sute de kilometri depărtare. Ne scriam emailuri, vorbeam latelefon. Locuia cu două lesbiene, mi-l imaginam excitat tot timpul.Apoi n-am mai rezistat şi mi-am forţat norocul, o dată pe an puteamşi eu să-mi forţez norocul, şi ne-am întâlnit la jumătateadrumului, la Madrid. El avea ceva probleme, fusese în România şi seîntorsese, nu ştiu ce fel de probleme, niciodată nu-mi vorbeadespre problemele pe care le avea, vorbeam strict despre noi,despre relaţia noastră stranie, despre iubirea asta imposibilă,reluam la nesfârşit momentele trăite împreună, poate de aceea ştiutotul pe de rost, fără calendar, fără poze, pot spune fără ezitarece culoare aveau biletele de autobuz când a plecat în Córdoba, sauce zi era când l-am văzut în Madrid pe Julio Cortázar. Vineri, o zisuperbă, ne aşezaserăm pe o terasă pe trotuar, eram de două zileîmpreună în Madrid şi beam bere iar în faţa noastră era o farmacieşi în acea farmacie a intrat un tip care semăna leit cu JulioCortázar tânăr. Adrian nu-l văzuse, aşa că am aşteptat cu sufletulla gură să iasă din farmacie. Îmi doream ca Adrian să-l vadă. Cândîn sfârşit a apărut în uşa farmaciei, Adrian s-a schimbat la faţă.Asemănarea era izbitoare. Dumnezeule, a zis, dar e chiar JulioCortázar tânăr şi eu eram fericită că-i provocasem o asemeneabucurie, să se întâlnescă cu Cortázar în Madrid, în timp ce măţinea pe mine de mână, asta era de domeniul visului, a zis. Apoi,cu vocea lui seducătoare, mi-a vorbit iar de Cortázar, despre cumîncepuse, în repetate rânduri, să citească romanul 62.modelo paraarmar şi niciodată nu reuşise să-l ducă până la capăt, mereuintervenise câte ceva, un exemplar îl pierduse, altul rămăsese înRomânia şi dispăruse, unul îl dăruise şi ca un făcut, de fiecaredată se apucase să citească romanul într-o locuinţă temporară,într-o rulotă în Córdoba, într-o cameră de hotel, într-o locuinţăînchiriată. Cortázar şi scrisul fără a fi distras, menoscomprometido, yo que no veo más que las nubes y puedo pensar sindistraerme, escribir sin distraerme. Încă de pe atunci îi spuneamcă auzisem la radio că oamenii care gândesc zilnic într-o limbă şifolosesc alta, ei bine, oamenii aceia cu timpul devin nevrotici.Partea stranie este, a zis el, că dacă sunt în Spania gândescromâneşte şi mă exprim în spaniolă, iar dacă sunt în Româniagândesc în spaniolă şi vorbesc româneşte.
Eram în Madrid şi ne puteam spune orice, nu existau suspiciuni, nupica internetul, nu eram siliţi să închidem messengerul, nu seterminau fisele când ţi-e lumea mai dragă, nici cartelele, eramîmpreună şi dacă aveam chef să ne sărutăm, ne sărutam, dacă aveamchef să ne plimbăm, ne plimbam şi tot aşa, de pe o terasă pe alta,dintr-o cafenea în alta, fără muzee, fără castele, arareori intramîntr-o librărie şi atunci da, picam în capcană, ne separamtemporar, ne reîntâlneam printre rafturi, ne îmbrăţişam şi fiecarespunea ce văzuse interesant până când nici unul nu mai suportamatâtea cărţi şi ieşeam în stradă unde reîncepeam să râdem şi atunciîl numeam ex-taciturn, ori dacă mergeam tăcuţi unul alături decelălalt, îl întrebam dacă redevenise taciturn şi el se grăbea sărăspundă nu nu nu, doar că atâtea cărţi... Atâtea cărţi ce? ziceameu. Nimic. Atâtea cărţi, spunea. Atât. Şi nu continua niciodată,chiar dacă l-am auzit în repetate rânduri spunând atâtea cărţi,niciodată nu a continuat, dar chiar dacă nu continua niciodată,mereu am înţeles ce trecea sub tăcere.
Ne plăcea să ieşim noaptea, dacă eram în Córdoba ne plimbam pestrăduţele din centrul istoric ori printre halele industriale dinLas Quemadas, unde patrulele de jandarmi şi paznicii de noapte nepriveau cu suspiciune, uneori chiar ne legitimau şi eu mă grăbeamsă le arăt buletinul, o grijă aproape inutilă pentru că româniierau toleraţi în ţara asta, dar preferam să nu risc, se uitau labuletinul meu şi ne lăsau în pace să bântuim şi să râdem, să neamintim cu greu unde parcasem maşina. Dacă eram în Madrid ori înBarcelona preferam străzile animate, locuri în care trebuia să neţinem de mână ca să nu ne pierdem unul de celălalt, adeseori intramîn baruri unde se cânta live şi după concert stăteam la coadă lawc. Dacă încurcam staţiile de metro el râdea de mine ca de una caremereu se lăuda că a copilărit la Madrid şi atunci îi spuneam că măfăcuse să-mi pierd capul şi el se oprea din râs.
Apoi venea ziua când trebuia să ne despărţim, ziua în care trebuiasă mă întorc acasă. Făceam într-aşa fel încât să nu ne despărţimnoaptea, chiar dacă noaptea dinaintea despărţirii era mai puţinveselă, oricât ne prefăceam noi şi ori de câte ori ne-am fidespărţit, noaptea dinaintea separării temporare părea de fiecaredată sfârşitul lumii şi dimineaţa ne găsea buni de nimic,împachetam mecanic ce era de împachetat şi beam o cafea, apoi neîndreptam cu moartea în suflet spre aeroport, ori spre gară, orispre autogară şi el de fiecare dată spunea că zilele cu mine suntcele mai fericite zile din viaţa lui, apoi imediat, ca pentru aşterge ceva din sobrietatea acestor vorbe, adăuga : el amor, esapalabra.
Mă trezeam singură, căutându-mi maşina, cu privirea împăienjenită,ori într-un taxi, tulburată, incapabilă să conversez cutaximetristul. Niciodată nu am putut să dau ochii cu Javier imediatdupă despărţirea de Adrian. De fiecare dată lăsam să treacă măcar ozi înainte de a mă întoarce acasă. Mă duceam la părinţii mei.Încercam să-mi revin. Îmi dădeam cu cremă bărbia care se iritase dela atâtea săruturi. Verificam atentă bagajul ca nu cumva să se fistrecurat vreun obiect care să trezească bănuieli. Trebuia sădisimulez şi să tot disimulez şi nu aveam pe nimeni atât deapropiat încât să-i pot vorbi despre nebunia pe care o trăiam, măgândeam că dacă aş fi putut vorbi cu cineva mi-ar fi fost mai uşor.Dar nu era nimeni, absolut nimeni, eu nu aveam un Parfenie, ori unThe Great, sau o Stăpâniţă, aşa că mă întorceam la prietenii mei,unicii demni de încredere, Mahou şi chiri, la cabinele telefoniceşi la yahoo. Partea bună cu computerul era că Javier nu se atingeaniciodată de el, îl considera o maşină infernală. Îmi atrăgeaatenţia că nici nu deschideam bine ochii şi deja eram pe computer.Sigur că purtarea mea îl făcea suspicios. Înainte de Adrian,treceau zile întregi fără să mă ating de laptop, dar asta eraînainte şi acum totul se dăduse peste cap. Înainte de cafea,înainte de a mă spăla pe faţă, verificam dacă Adrian era online. Neinformam cu repeziciune cum urma să fie ziua, care erau orele încare am fi putut să coincidem. Ce nebunie! Dacă mi-ar fi spuscineva că va veni un bărbat pentru care îmi voi pierde capul, i-aşfi râs în faţă. Iată că s-a întâmplat. Ce va fi de noi, ne întrebamnoaptea, când eram departe unul de celălalt. Ce se va întâmpla cunoi? Cred că fiecare, în singurătate, se întreba asta mult mai des.Au fost şi momente atât de grele încât să-mi spun gata, aşa nu semai poate, că nu are niciun rost, că nu se întrevede nicio soluţie.În astfel de momente, prezenţa lui Javier mă incomoda, aşa căplecam, ieşeam din casă pur şi simplu, fără să spun unde mă duceam,fără să-l anunţ. Dacă era noapte, făceam o tură de baruri, intramîntr-un local, beam ceva şi încercam să uit de Adrian şi de Javier,nu, de Javier nu, nu el îmi bântuia mintea, ci Adrian, apoiplăteam, părăseam localul şi alegeam altul, singură, absolutsingură şi cred că se citea ceva pe faţa mea pentru că nimeni nuîncerca să-mi facă avansuri, iar dacă mă apuca ziua, mă duceam laplajă, mă scufundam în apă, stăteam în apă până îmi clănţăneaudinţii. Când reveneam acasă, o făceam fără niciun chef. Apoiintervenea ceva şi căpătam iar puteri şi tot aşa, cu nervii întinşica o coardă de bas şi cu părul lăsat să crească pentru a-mi acoperisânii până când el avea să îi atingă din nou.
Fragment din romanul cu acelasi titlu, în curs de apariţiela Editura Cartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
