Te consideri genul de tip care apreciaza o seara linistita acasa, citind o carte buna. Mozart in surdina, o ceasca de cacao pe bratul fotoliului, papuci in picioare. Luni seara. Ai impresia ca e cel putin joi. Pe drumul de la metrou la apartament, iti spui ca vei suprima aceasta groaza crescanda ce te cuprinde la intoarcerea acasa. Pana la urma, nicaieri nu-i ca acasa. Apropiindu-te de cladirea de pe Strada West Twelfth, observi conceptul vag arhitectural ce aduce a fortareata europeana: un turn crenelat deasupra cladirii ascunde rezervorul de apa, iar intrarea este inzestrata cu un model de ghilotina, din lemn. Treci de usa de la intrare si descui precaut cutia de scrisori. N-ai nicio idee despre ce ar putea fi inauntru. Intr-o zi ar putea fi o scrisoare de la Amanda, in care sa isi explice plecarea, cerandu-si iertare sau rugandu-te sa ii trimiti lucrurile ramase, la noua ei adresa.
(...)
Nimic nu pare a fi ce vrei pana cand te gandesti la scris. Suferinta se presupune a fi materia prima a artei. Ai putea scrie o carte. Simti ca daca te-ai convinge macar sa te asezi in fata masinii de scris, ai putea da o forma la ceea ce pare doar o reactie in lant la dezastre fara rost. Sau te-ai putea razbuna, sa iti spui varianta ta, sa iti creezi imaginea eroului nedreptatit. Hamlet pe baricade. Sau poate sa renunti cu totul la ideea de autobiografie, sa te pierzi in imperativele pur formale ale cuvintelor in succesiunea corecta si surprinzatoare, sau sa creezi o lume fantastica de creaturi mici, cu blana, si altele mari, cu solzi.
Intotdeauna ti-ai dorit sa fii scriitor. Slujba de la revista a fost doar primul pas spre celebritatea literara. Obisnuiai sa scrii ceea ce credeai a fi schite urbane, infinit superioare celor ce apareau in revista in fiecare saptamana. Le-ai trimis la sectiunea Beletristica; s-au intors insotite de scrisori politicoase. "Nu este tocmai potrivit pentru revista noastra acum, dar va multumim pentru ca ni le-ati trimis." Incercai sa interpretezi scrisorile: ce insemna cuvantul acum - vroiau sa zica sa le trimiti din nou, mai tarziu? Nu scrisorile te-au descurajat, ci efortul de a scrie. Te-ai considerat intotdeauna un scriitor ce isi asteapta vremea in Departamentul de Corectura. Insa, intre slujba si viata nu mai ramasese mult timp pentru sentimentele amintite in liniste. Timp de cateva saptamani, te-ai trezit la sase ca sa scrii schite la masa din bucatarie, in timp ce Amanda dormea in camera cealalta. Apoi, viata ta de noapte a devenit din ce in ce mai interesanta si complicata, si trezitul din ce in ce mai dificil. Adunai experienta pentru un roman. Te-ai dus la petreceri cu scriitori, ti-ai cultivat o imagine de scriitor. Voiai sa fii un Dylan Thomas fara burta, un F. Scott Fitzgerald fara caderi nervoase. Voiai sa treci peste munca plictisitoare a creatiei propriu-zise. Dupa o zi grea de lucru asupra manuscriselor altora - stiind, inauntrul tau, ca ai fi putut scrie mai bine - ultimul lucru pe care ai fi vrut sa il faci este sa te duci acasa si sa scrii. Voiai sa iesi in lume. Amanda era fotomodel si tu lucrai pentru o revista celebra. Oamenii erau bucurosi sa va cunoasca si sa va invite la petrecerile lor.
Se intamplau atat de multe lucruri! Bineinteles, luai intotdeauna notite. Adunai tot. Asteptai ziua in care sa te asezi si sa iti scrii capodopera.
Iti dezgropi masina de scris din dulap si o instalezi pe masa din sufragerie. Ai niste topuri de buna calitate din stocul de papetarie de la birou. Pui o foaie in masina. Albeata foii te intimideaza, asa ca scrii data in coltul din dreapta sus. Te hotarasti sa treci repede la povestea pe care o ai in minte. Fara sa mai pierzi timpul. Scrii:
"O astepta la avionul de dupa-amiaza de la Paris, cand il suna sa ii spuna ca nu vine acasa."
- Vii cu alt avion, mai tarziu? intreba el.
- Nu, spuse ea. Incep o viata noua.
(...)
Citesti din nou. Apoi smulgi foaia din masina de scris si introduci alta noua. Poate trebuie sa povestesti mai dinainte. Sa incerci sa gasesti sursa acestui haos. Sa ii dai un nume si un loc.
E ingrozitor. Rupi foaia in bucati si o arunci la cos. Introduci alta foaie; din nou, treci data. In stanga scrii: "Dear Amanda", dar cand te uiti pe foaie, citesti: "Dead Amanda".
La naiba. N-o sa scrii nimic memorabil in seara asta. Trebuie sa te relaxezi. Pana la urma, ai muncit toata ziua. Te uiti in frigider - nu e bere. Niste votca in sticla de pe chiuveta. Poate ca o sa iesi sa cumperi cateva cutii de bere. Sau sa pierzi vremea pana la Lion's Head, daca tot ai iesit, sa vezi daca e cineva cunoscut. Nu e imposibil sa intalnesti acolo o femeie cu par, fara tatuaje, la bar.
Interfonul suna in timp ce iti schimbi camasa. Apesi butonul: "Cine e?"
- Brigada Antidrog. Strangem donatii pentru copiii din toata lumea care nu au droguri.
Ii deschizi. Nu esti sigur ce parere ai despre sosirea lui Tad Allagash. Desi ti-ar prinde bine putina companie, Tad poate fi prea mult. Conceptia lui despre distractie este complet extenuanta. Cu toate astea, pana sa ajunga la usa, esti bucuros ca il vezi. Arata foarte sportiv in tricoul J. Press si pantalonii So-Ho rosii, in stil punk. Iti intinde mana si va salutati.
- Esti gata de plecare?
- Unde mergem?
- In inima noptii. Oriunde exista dansuri de dansat, droguri de inhalat, femei de Allag-atat. E o treaba murdara, dar cineva tot trebuie sa o faca. Ca tot veni vorba de droguri, ai ceva?
Scuturi din cap.
- Nici macar o liniuta pentru tanarul Tad?
- Imi pare rau.
- Nici macar o oglinda pe care sa o ling?
- Serveste-te.
Tad se duce la oglinda cu rame de mahon, suflate cu aur, pe care ai mostenit-o de la bunica ta, cea pe care Amanda se temea ca o va sterpeli varul tau. Isi trece limba peste oglinda.
- E ceva pe ea.
- Praf.
Tad plescaie din buze.
- In apartamentul asta, praful are un continut de cocaina mai mare decat al porcariilor alora pe care le cumparam noi cu gramul. Se cunoaste dupa cum stranutam noi, narcomanii.
Tad isi trece degetele de-a lungul masutei de cafea.
- Se pare ca ai putea tine un curs despre praf aici. Stiai ca nouazeci la suta din praful dintr-o gospodarie este compus din materie epidermica umana? Adica piele, mai pe intelesul tau.
Probabil ca asa se explica sentimentul de omniprezenta a Amandei. Si-a lasat pielea pe aici.
Merge spre masa si se apleaca peste masina de scris.
- Ne-am apucat de scris, nu? "Decedata Amanda." Asta e ideea! Ti-am spus ca te-ai cupla cat ai zice peste daca le-ai spune femeilor ca nevasta-ta a murit. Starneste mila. Mai eficient decat sa spui ca te-a incornorat si a zburat la Paris. Evita infectia ingrozitoare a respingerii.
Prima reactie a lui Tad, cand i-ai povestit despre plecarea Amandei, continea un gram de mila autentica si regret. A doua reactie a fost sa-ti spuna ca ai putea agata o multime de femei daca ai spune povestea exact asa cum i-ai spus-o si lui, adaugand tente de patos si ironie cruda. In cele din urma, te-a sfatuit sa spui ca Amanda murise intr-un accident de avion cand se intorcea de la Paris, in ziua primei voastre aniversari.
- Esti sigur ca nu ai niciun drog pe-aici?
- Niste sirop de tuse in baie.
- Ma dezamagesti, maestre. Intotdeauna te-am considerat un om care pastreaza ceva si pentru zile negre. Un om cumpatat.
- M-au stricat cei din anturaj.
- Hai sa dam telefoane, spune Tad. Trebuie sa avem combustibil pentru petrecere. Cherchez les grammes.
Toate persoanele care ar fi putut avea droguri nu sunt acasa. Persoanele care sunt acasa nu au droguri. E un soi de tipar aici.
- Nenorocitul de Warner, spune Tad. Niciodata nu raspunde la telefon. Stiu eu ca sta acolo, in apartamentul lui, pe o gramada de cocaina, ignorand telefonul.
Tad inchide telefonul si se uita la ceas, care ii arata ora in orasele importante ale lumii, inclusiv New York si Dubai, Golful Persic, Oman.
- Unspe si patruzeci. Cam devreme pentru Odeon, dar, odata ajunsi in centru, e un loc numai bun pentru tras pe nas. Esti gata?
- Ai avut vreodata o dorinta aproape coplesitoare de a petrece o seara linistita acasa?
Tad se gandeste un moment.
- Nu.
(...)
Stai in fata Saks Fifth Avenue si te holbezi la manechin. Intr-o zi, saptamana trecuta, cand ai inceput sa tipi la el, a venit un politist si ti-a spus sa pleci. Exact asa arata ea la sfarsit, privirea goala, buzele stranse, o expresie reticenta.
De ce a devenit manechin?
(...)
E o dupa amiaza calda, umeda. Primavara, dupa cat se pare. Sfarsit de aprilie sau inceput de mai. Amanda a plecat in ianuarie. Era zapada pe jos in dimineata in care a sunat, de o albeata ce s-a transformat in gri murdar pana la pranz, si apoi a disparut prin gratarele canalizarilor. Mai tarziu, in acea dimineata, florareasa a sunat in legatura cu buchetul pe care l-ai comandat pentru intoarcerea ei. Totul devine simbol si ironie cand ai fost tradat.
Te strecori intr-un bar pe Strada 44, un local dragut, anonim, unde nimeni nu se gandeste la nimic, in afara de bautura si sport. Pe un ecran mare de la capatul celalalt al barului de lemn se transmite un fel de eveniment sportiv. Te asezi pe un scaun si comanzi o bere, apoi iti intorci privirea spre ecran. Baschet. Nu stiai ca era sezonul de baschet anul asta, dar iti place miscarea linistitoare dus-intors a mingii. Tipul care sta langa tine se roteste spre tine si spune:
- Golanii astia nenorociti habar n-au sa se apere om la om.
Dai din cap si iti umpli gura cu bere. El pare ca asteapta un raspuns de la tine, asa ca il intrebi ce repriza e.
Te studiaza de sus pana jos, de parca ai fi avut in mana o carte cu poezii sau ai fi fost incaltat cu niste pantofi caraghiosi.
- A treia, raspunde.
Apoi se intoarce cu spatele.
(...)
E cinci si douazeci si ploua cand iesi din bar. Mergi spre statia de metrou din Times Square. Treci pe langa anunturi cu "FETE, FETE, FETE" si pe langa unul pe care scrie "B~IETI TINERI". Apoi, la un magazin de papetarie, "NU UITATI DE ZIUA MAMEI". Ploaia se inteteste. Te intrebi daca ai vreo umbrela. Ai uitat atat de multe in taxiuri. De obicei, pana cand primul strop de ploaie sa atinga asfaltul, apar oameni la fiecare colt, cu umbrele de vanzare. De unde vin, te-ai intrebat adesea, si unde se duc cand nu ploua? Ti-i imaginezi pe traficantii de umbrele ingramaditi in jurul unor radiouri, asteptand ultimele noutati de la Serviciul National de Meteorologie, sau poate dormind in camere murdare de hotel cu mainile atarnand in afara ferestrelor, gata sa se trezeasca la primul semn de precipitatii. Poate ca au o intelegere cu companiile de taxiuri, te gandesti, sa adune toate umbrelele uitate si sa le cumpere pe un pret de nimic. Economia orasului e alcatuita din circuite ciudate, subterane, care iti sunt la fel de misterioase ca si retelele de fire si tevi de sub strazi. In acest moment, totusi, nu vezi nici urma de vanzator de umbrele.
Astepti cincisprezece minute pe peron. Oriunde te uiti, vezi Persoana Disparuta. Se anunta ca expresul nu functioneaza. Tunelul miroase a haine ude si a urina. Vocea revine la difuzor pentru a spune ca metroul local va intarzia douazeci de minute din cauza unui foc izbucnit pe sine. Iti faci loc prin multime si urci in strada.
Inca ploua. E aproape imposibil sa iei un taxi. La fiecare colt, grupuri de oameni isi flutura bratele inspre masini. Mergi pe Seventh pana la statia de autobuz, unde vreo douazeci de suflete se ingramadesc in refugiu. Un autobuz plin cu fete fioroase trece fara sa se opreasca.
O batrana iese din refugiu si urmareste autobuzul.
- Opreste! Opreste-te!
Loveste spatele autobuzului cu umbrela.
Alt autobuz opreste in statie si se goleste de pasageri. Gloata din refugiu isi strange umbrelele, gentile si servietele, pregatiti sa se lupte pentru locuri; insa, odata ce autobuzul scapa de pasageri, e aproape gol. Soferul, un negru masiv cu urme de transpiratie sub brate, spune:
- Mai usor, si vocea lui impune respect.
Te asezi in fata. Autobuzul se strecoara in trafic. In josul Strazii 40, indicatoarele se schimba din Seventh Avenue in Fashion Avenue cand intri in cartierul modei. Fostul teritoriu al Amandei. In capatul Strazii 42, se vand femei fara haine, iar la celalalt capat, se vand haine cu femei.
La statia de pe Strada 34, se face galagie la usa.
- Bani ficsi, spune soferul autobuzului.
Un tanar ce sta langa cutia cu maruntis incearca sa isi bage mainile in buzunarele pantalonilor stramti Calvin Klein. Camasa Lacoste de culoarea piersicii, mustata ce arata ca niste sprancene pensate. Sub un brat are o servieta mica si o umbrela voluminoasa japoneza de hartie. Sprijina umbrela de cutia cu maruntis.
- Dati-va intr-o parte, spune soferul autobuzului. Oamenii se uda afara.
- Stiu foarte bine ce inseamna sa fii ud, maestre.
- Pun pariu, poponarule.
In cele din urma, isi aduna banii si pune monedele cate una, cu gesturi ostentative, si apoi face un gest cu soldul inspre sofer.
- Misca spre spate, poponarule, spune soferul. Stiu ca stii cum sa faci asta.
Tanarul merge pe coridor cu miscari caraghioase din solduri si incheietura mainii. Soferul se intoarce si se uita la el. Cand ajunge in capat, soferul ridica umbrela japoneza uitata. Soferul asteapta sa se faca liniste si apoi spune:
- Hei, motan in calduri. Ti-ai uitat bagheta magica.
Toti cei care asista se hlizesc si rad in hohote. Autobuzul nu s-a miscat.
Motanul in calduri se stramba in spatele autobuzului, apropiindu-si pupilele si incruntandu-se. Merge din nou pe coridor, straduindu-se sa dea ce e mai bun. Ajunge in fata si isi ia umbrela. O ridica deasupra capului si o coboara incet pe umarul soferului, ca si cand l-ar fi numit cavaler. Face acest lucru de trei ori, spunand, cu o voce pitigaiata, vesela:
- Transforma-te in rahat, transforma-te in rahat, transforma-te in rahat.
(...)
Cand ajungi la bloc, constati ca nu ai chei. Sunt in buzunarul jachetei, care se afla in Departamentul de Verificari Factuale. Oricat ti-ar displacea apartamentul tau, in el se afla un pat. Vrei sa dormi. Ai atins gradul acela de oboseala care ar putea face ca somnul sa fie posibil. Te tot gandesti la acel pachet de cacao instant din bucatarie, la Family Feud care urmeaza sa fie dat la televizor. Te gandeai chiar si ca l-ai putea lua pe Dickens in pat. Sa iti lasi gandurile sa curga asupra nenorocirilor altora de data asta.
O imagine de-a ta, ghemuit pe trotuarul de langa o gura de incalzire, impreuna cu ceilalti vagabonzi, cedeaza in fata perspectivei mai putin dure de a-i cere ad-ministratorului cheile de rezerva. Administratorul, un grec urias, se tot uita urat la tine de cand ai uitat sa platesti tributul obisnuit de bani sau bautura, de Craciun. Sotia lui e nu mai putin infricosatoare, fiind cea cu mustata din familie.
Din fericire, barbatul care raspunde la usa este unul din veri, un tanar ale carui lacune de limba engleza si situatia dubioasa a vizei il fac dornic sa te ajute. Ii explici prin semne problema si, in cateva minute, esti la usa, cu cheile de rezerva. Pe usa este lipit un plic cu emblema agentiei de publicitate la care lucreaza Allagash. Inauntru, un bilet:
Maestre:
Iti trimit asta prin curier dupa numeroase apeluri telefonice la presupusul loc de munca. Nu te mai duci la program? E obositor, numai Dumnezeu stie, dar ar trebui sa incerci sa mentii aparentele si sa fii accesibil in cazuri de urgenta, ca acesta de fata. Ca sa fiu scurt:
O intalnire demult asteptata cu Inge-Fotomodelul-Ratat cea dornica e pusa in pericol de vizita unei verisoare din ramura din Boston a familiei. Stiu ce gandesti: o ramura din Boston a clanului Allagash? Insa fiecare familie isi are secretele sale ascunse. Verisoara are un contract academic la Universitatea New York si trage la cuibul Allagash. Trebuie primita in stil mare. O femeie de familie buna, cu ceva intelect, care nu ar fi incantata de un director de marketing adjunct care sa aiba in cap doar studii de piata despre pasta de dinti. Aceasta sarcina necesita nu mai putin decat un vorbitor de franceza, un cititor The New York Review of Books si acel farmec neprihanit cu care se asociaza numele tau. Nu ma lasa balta, Maestre, si tot ce am eu, inclusiv o portie din cea mai buna cocaina, ca sa nu mai spun de vesnica mea recunostinta si loialitate, sunt ale tale. Mi-am luat libertatea sa o informez pe verisoara mea, numita Vicky Hollins, ca te vei intalni cu ea la Lion's Head la sapte si jumatate, urmand sa ne alaturam, eu si Inge, cat mai curand posibil. Te-am descris ca o combinatie intre tanarul F. Scott Fitz-Hemingway si ultimul Wittgenstein, asa ca imbraca-te in consecinta.
Al tau in numele lui Hristos, T.A.
P.S. Daca ajungi in pat cu verisoara sau cauzezi vreo boala sociala rara, acest birou va nega orice cunostinta asupra actiunilor tale.
Ingamfarea lui Allagash te scandalizeaza. Cand suni la biroul lui sa refuzi invitatia, e deja plecat. Ma rog, e verisoara lui, problema lui. Gandul la genele Allagash si la clima din Boston e unul infricosator. Scurta lui descriere sugereaza o ingamfata care poarta fuste scotiene, fosta luptatoare pe campurile verzi de hochei din New England, si o non-luptatoare la Departamentul Aspect Fizic. Crescuta in stilul pe care Clara-l imita de cand a fost la Vassar. Ai sa scoti telefonul din priza si ai sa spui ca nu ai primit scrisoarea.
Dai drumul la televizor si te arunci pe canapea. Distractie mare la Family Feud. Zece miare pentru o intrebare despre unelte de gradinarit; Richard Dawson ridica din sprancene. Dar tu te uiti incontinuu la ceas. Pana la sapte si douazeci esti in picioare, masurand cu pasul distanta dintre cele doua camere, aruncand rufele murdare in colturi. La cat il cunosti pe Tad, nici macar nu va ajunge la Lion's Head, iar biata fata va fi la mila acelor actori aspiranti si scriitori ratati. Cateva pahare prietenesti impreuna cu ea nu te vor omori. Arunci o jacheta pe tine si iesi (...)
Ajungi cu zece minute intarziere. Doi insi stau la bar si nici urma de Allagash. Nici urma de vreo persoana care sa poarte o fusta scotiana si trasaturi de Allagash.
Pe la mijlocul berii, observi o femeie singura langa cuier, cu un pahar in mana, citind o carte. Isi ridica privirea din cand in cand si apoi se intoarce la lectura. Ii urmaresti privirea cum se misca prin incapere. Fata ii este inteligenta. Parul e undeva intre culoarea capsunii si auriu, nu iti poti da seama in lumina asta. Ar fi prea mult sa speri ca ea ar putea fi Allagash-ul din Boston. Cizme, blugi si o camasa neagra de matase. Nici macar un petic de stofa ecosez sau cu patratele pe ea.
La naiba cu Allagash si neamul lui. Ti-ar placea sa vorbesti cu aceasta femeie, sa o intrebi daca a luat cina. Probabil ea e cea care te-ar putea face sa uiti de griji si dureri, sa incepi sa mananci micul dejun, sa reiei alergatul de dimineata. Te apropii. Cartea din mana ei este Etica lui Spinoza. O fata desteapta. Isi ridica din nou privirea si o surprinzi.
- Nu prea suntem obisnuiti cu rationalisti pe aici, spui.
- Nici nu ma surprinde, spune ea. E prea intuneric.
Vocea ii este ca pietrisul stropit cu miere. Zambeste destul cat sa te incurajeze si apoi se intoarce la cartea ei. Iti doresti sa iti fi amintit ceva despre Spinoza, pe langa faptul ca a fost excomunicat.
Fragment din romanul cu acelasi nume, in pregatire la Editura Pandora M, in colectia Funky Fiction. Traducere de Raluca Maria Dumitru.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
