Atracţiile din "Muzeul Comunismului" nu se rezumă la cele două supozitoare revoluţionare. Undeva, în lateral, se pot admira ciudăţeniile descoperite, de-a lungul timpului, în reţeaua municipală de canalizare, donate acestui aşezământ de noul proprietar capitalist.
Turiştii au ce vedea, dovadă şi numărul tot mai mare în care sosesc, formând cozi comparabile cu cele de la catedrala "La Sagrada Familia", mândria Barcelonei.
De pildă, un crocodil împăiat, mare şi chipeş ca un bivol, expus generos într-o lumină chioară, care trăia solitar, de ani buni, în apa canalelor de colectare citadină. Se spune că se hrănea cu carnea vagabonzilor, ascunşi sub pământ de frica "Decretului 400", care pedepsea cu închisoarea elementele parazitare, neîncadrate în muncă. În comunism, cine alegea să fie şomer, risca puşcăria. În canale, pericolele pândeau, mergând până la includerea în meniul acestui rotofei crocodil singuratic.
De asemenea, sub o cupolă de sticlă pardosită cu talaş, poate fi admirată o oaste de şobolănei fosforescenţi, care mişună în legea lor, fără istov. Ei sunt puişori de-ai spectrelor şobolăniţelor gravide, otrăvite prin conductele oraşului, şi se manifestă nostim, marcându-şi teritoriile prin răhăţei sclipitori. Atât şobolăneii, cât şi răhăţeii lor pot fi achiziţionaţi drept suvenire de către publicul care doreşte să transmită mai departe emoţia vizitei în acest lăcaş unic.
La prânz, preţ de o oră, "Muzeul Comunismului" se închide pentru o pauză de masă tovărăşească, mai curând o pauză de picnic tovărăşesc. În curtea din interior, se întind pături pe iarbă şi se răspândeşte prin difuzoare o muzică patriotică avântată, care stimulează digestia, în timp ce angajaţii aşezământului le servesc turiştilor mâncăruri specifice comunismului.
La loc de cinste, în prezidiul meniului, stau sendvişurile cu tradiţionalul salam cu soia, peste care se toarnă muştar cu toptanul; căci dacă salamul nu are niciodată gust de salam, muştarul reuşeşte performanţa de a avea întotdeauna gust de muştar. Aşa stăteau lucrurile în comunism, iar turiştii înţeleg asta.
Iarna, când frigul curmă picnicurile din curte, se serveşte ciorbă fierbinte din "adidaşi" afumaţi de porc, într-o săliţă a muzeului prevăzută cu mese lungi, care imită ambianţa din cantinele muncitoreşti.
Bineînţeles, regia este perfectă. Fiecare porţie se eliberează după o şedere la coadă, unde se spun bancuri cu Bulă, cu Tovarăşul şi Tovarăşa. Ca să capeţi hrana, trebuie să arăţi la ghişeu un tichet tricolor, care parodiază celebrele cartele de raţionalizare a alimentelor. În afară de hrana solidă, fiecare turist primeşte la urmă câte un "nechezol", binecunoscuta cafea cu înlocuitori, produsă dintr-un fel de nutreţ, alături de o băutură răcoritoare "Ci-Co", obţinută din praf de citrice.
Reţeta de fabricaţie a licorii e în continuare un secret şi e bine să rămână aşa, "Ci-Co" fiind obţinută direct într-o debara a "Muzeului Comunismului", prin turnarea unei cantităţi de apă în celebrele "Fanta" şi "Mirinda".
Probabil că acesta este motivul pentru care turiştii găsesc "Ci-Co" de zeci de ori mai gustoasă decât "Fanta" şi "Mirinda", băuturi de care realmente s-au săturat până la greaţă.
***
Zilnic, în timpul picnicului tovărăşesc din curte, îşi face apariţia o doamnă corpolentă, de fusta căreia se ţine un ţânc cu un balon în mână şi cu alte câteva zeci în burtică.
Se apropie de Ion Scutelnicu, proprietarul şi muzeograful-şef, care, cu faţa numai lumină, îi sărută pe amândoi cu flacără, mai-mai să le dea foc la obraji. Apoi, în ton cu restul lumii, întind şi ei o pătură pe iarbă, pentru a se bucura de o gustare simplă, proletară. Înghit salamul cu lăcomie, ştergându-şi unul altuia muştarul strecurat în colţul buzelor, dar mâna lui dreaptă rămâne permanent în stânga ei, legată cu cătuşele oţelite ale dragostei.
În timp ce el şi ea fac schimb de globi oculari, Nicuşor, fructul dragostei lor lăsat nesupravegheat, goleşte sticlele de "Ci-Co" abandonate ici-colo de turişti. Părinţii îl văd pe copil cum şi ce soarbe, dar niciodată nu-l ceartă, fiindcă la trei anişori parcă ce poţi să-i ceri. Pe deasupra, amândoi ştiu cât de mult îi datorează brandului "Ci-Co", băutura care a răcorit ani buni clasa muncitoare şi intelectualitatea României socialiste.
- Îţi aminteşti, Ella, când am ieşit noi doi pentru prima oară la un "Ci-Co" ? În ziua când te-am descoperit, zăcând inconştientă, în boschetele de lângă strada 1 Mai. Te-am ajutat să te ridici, dar apoi te-am dus acasă la tine, în mansardă. Te-am spălat, ţi-am dat haine de schimb şi nu te-am lăsat până nu am băut împreună opt şipuleţe de "Ci-Co", apa vieţii.
- Cum să nu-mi amintesc, Johnny, cea mai importantă zi din viaţa mea ? Într-un fel, tu şi "Ci-Co" mi-aţi salvat viaţa. În mai multe feluri mi-aţi salvat-o.
Într-adevăr, în dimineaţa de după furtunoasa zi care dusese la evacuarea nefericitului Faure prin reţeaua de canalizare a blocului cu apartament cu tot, tovarăşul Scutelnicu a sosit în misiune, să dea o raită pe lângă blocul de pe strada 1 Mai, numărul 55. Ţinea să vadă cu ochii lui dacă situaţia era normalizată, după zguduirile zilei precedente.
Era mulţumit de calmul care domnea. Da, toate se reaşezaseră firesc la locul lor. E drept, apartamentul numărul unu dispăruse, ca un purcel mâncat de scroafă, astfel că, în loc de 25 de locuinţe, rămăseseră doar 24. Dar curând vor fi 27, fiindcă scroafa va făta trei noi purcei, prin construirea unei mansarde ca o bască muncitorească acolo sus, pe freza blocului.
De fapt, aici ar mai fi ceva important de spus: mansarda nu era construită de nimeni, ci creştea cu de la sine putere. Creştea cum îi cresc capetele balaurului, care pierde unul, pentru a se revanşa cu trei în loc; creştea cu trei ramuri tinere, pentru a compensa amputarea celor 35 de metri pătraţi de la subsol.
Dar opinia publică nu era pregătită să înţeleagă un asemenea fenomen sensibil, aşa că mai bine i se turna povestea cu echipele de constructori, care se învârteau prin jurul blocului, încasându-şi retribuţia necuvenită, fiindcă nu făceau nimic concret.
Pe când privea energic la viitoare şăpcălie - care urma să împroprietărească imobilul cu trei apartamente suplimentare, înălţate pentru reeducarea căpoşilor ieşiţi haotic din front - tovarăşul Scutelnicu era cât pe ce să calce pe Ella.
Zăbăloşită toată cu un fond de ten format din sudoare, praf şi sânge, pişată global de frică, zăcea ca un sac de untură lângă un tufiş, într-o baltă care puţea de-ţi făcea nasul armonică.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
