Intr-o seara de toamna tarzie de acum mai bine de un sfert de veac, ieseam de la una din sedintele care, pe vremea studentiei mele, erau aproape mai numeroase decat cursurile. La capatul unor ceasuri pierdute, l-am condus pana in statia de autobuz pe tanarul nostru Prodecan, care asistase, cel putin la fel de exasperat ca si noi, la interminabila si inutila dezbatere.
Ceva despre cum sa fim mai fruntasi ca fruntasii la invatatura, cum sa scapam de absentele unora si de delasarea altora, cum sa mutam muntii din loc. Autobuzul intarzia, iar mie imi facea placere sa discut liber si intre patru ochi cu un profesor. Il chema Cicerone Poghirc, era proaspat conferentiar, cu un doctorat stralucit, desi nu arata mai varstnic decat studentii lui. Ulterior, ceva mai putin tanar, avea sa-si puna in valoare competenta si cultura la Universitatea din Bochum si la alte renumite scoli europene. Conversatia s-a intins, iar dascalul a lasat cateva masini sa treaca, spre marea mea satisfactie. Pana la urma insa, nerabdator probabil sa scape de mine, si-a luat ramas bun: "Hai, ca risti sa pierzi masa la cantina." Am protestat, spunandu-i ca oricum, am pierdut cartela de masa. Ne-am despartit totusi dupa o jumatate de ceas. A doua zi, mi-a transmis cineva ca Prodecanul vrea sa ma vada. M-am dus, convins ca vom discuta iar despre absente, rezultate la examene si alte subiecte curente. Poghirc ma astepta in picioare si a intrat in subiect fara ocolisuri: "Stii, m-am gandit aseara la ce mi-ai spus. La cartela pierduta. Mai sunt doua zile pana la sfarsitul lunii si cred ca nu ti-ar strica niste bani." Si a scos o bancnota de 100 de lei, care pe-atunci nu era o suma de aruncat. M-am fastacit, m-am aparat, am refuzat, dar n-am avut incotro. Peste cateva zile, primind bani de la tata, m-am dus sa-mi platesc datoria. A zambit amuzat: "Banii acestia nici nu erau ai mei. Ii am de la profesorul Frenkian (un alt stralucit clasicist), care si el ii avea de la un dascal al lui. Asa ca singura forma de restituire e sa-i transmiti mai departe elevilor dumitale." Nu a fost nici un chip sa-l contrazic, asa ca i-am promis solemn ca o sa ma conformez.
Trebuie sa recunosc ca m-am tinut de cuvant. As spune chiar, cu varf si indesat. Uneori cred ca am depasit masura. Multi din cei care au avut parte de putinele-mi cunostinte, au primit, unii chiar de mai multe ori, faimoasa bancnota de serviciu. Incat aproape ca-mi vine sa-l rog pe profesorul Poghirc sa ma absolve odata de povara aceasta, o datorie care nu se mai sfarseste si care de-acum, cu inflatia asta, imi depaseste posibilitatile. Cu atat mai mult cu cat nu sunt prea sigur ca am transmis foarte bine intregul mesaj: nu stiu cati dintre ucenici au dat suta mai departe...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
