Cum a reactionat lumea islamica la "Versetele satanice" ale lui Salman Rushdie? A interzis cartea, iar pe autor l-a condamnat la moarte (in contumacie).
Si cum am reactionat noi, crestinii, la aberatiile proferate de Dan Brown in romanul "Codul lui da Vinci"? L-am contrazis, l-am apostrofat, l-am facut cu ou si cu otet si, vezi Doamne, i-am intentat un proces de plagiat. Si cu asta basta. Nu spun ca Dan Brown ar fi trebuit la randul lui condamnat la moarte. Vreau pur si simplu sa remarc o diferenta. O diferenta cruda si strigatoare la cer. Ea pune in fata constiintei omului contemporan notiuni radical diferite privind toleranta in materie de credinta si in materie de abordare a simbolurilor ei fundamentale. In sfarsit, ce i s-a intamplat lui Dan Brown? Nimic. Dar cartii lui? Nici atat. Din contra, a beneficiat si beneficiaza in continuare de tiraje exorbitante.
Dar hai sa punem problema si altfel. Cum se explica un atat de mare succes de librarie? Ce inseamna asta, din punct de vedere strict statistic? Inseamna ca romanul de care vorbim e citit nu doar de liber-cugetatori, de oameni indiferenti sub raport religios sau de atei autoproclamati, al caror numar e cu siguranta mai mic decat al exemplarelor cartii, ci si de crestini "autentici", cazuti probabil prada curiozitatii lor nestavilite. Nu contest dreptul nimanui la lectura. A te pretinde insa crestin si a cautiona prin liberul tau arbitru o fantasma abjecta si mizerabila, un veritabil atentat la morala crestina, iata o ispita cu adevarat blamabila. Lucrurile stau oarecum la fel cu spectatorii piesei "Evanghelistii" de Alina Mungiu-Pippidi, care continua, nestingherita de nimeni si de nimic, sa fie jucata pe scena unui teatru din Iasi, ceea ce nu ar mai fi posibil daca, la blasfemia crasa a mesajului ei, nu s-ar gasi si spectatori pe masura care sa o aclame.
Argumentul cel mai des intalnit in astfel de cazuri e ca ne-am afla de fapt in fata unei fictiuni ca oricare alta si ca n-ar trebui sa ne scandalizam si sa trepidam in fata ei mai mult decat in fata unui vis din care tocmai am iesit. Nu, fictiunea nu e un produs oniric si nu putem face chiar orice la adapostul si in numele ei. Nu avem dreptul sa echivalam fictiunea cu libertatea absoluta de expresie. Fictiunea nu ar trebui sa ne absolve de responsabilitatea "adevarurilor" pe care le emitem sau pe care ni le insusim prin libera vointa. De ce literatura de fictiune ne-ar scuti de consecintele afirmatiilor noastre, iar literatura-document nu?
Iata o problema care-si cere din nou solutionarea si care a fost pusa din nou pe tapet o data cu aparitia celebrelelor caricaturi anti-islamice din cotidianul danez Jyllands poster. Confruntati cu amploarea infricosatoare a protestelor de strada pe care le-au starnit, autorii caricaturilor vor sa acrediteze ideea ca n-ar fi comis decat niste biete si nevinovate desene. Intr-un cuvant, umbrela aceleiasi, pure si neintinate fictiuni. Numai ca lumea islamica, mai solidara, mai inflamabila, mai reactiva si, in acelasi timp, mai putin sofisticata si mai putin indiferenta decat a noastra, e totodata mai putin dispusa sa se lase intoxicata atat de usor.
E intr-adevar ceva putred in Danemarca. Din pacate, nu doar atat si nu doar in tara printului Hamlet. La drept vorbind, ce au in comun "Versetele satanice", "Codul lui da Vinci" si "Evanghelistii"? Au in comun fobia Absolutului si setea neagra de-a demola traditiile, a carei scala e foarte intinsa si variata. Ele nu ponegresc un cult anume, o confesiune religioasa anume, ci toate cultele, toate confesiunile religioase. Este corecta intuitia cercetatorului arab Adnan Haddad, formulata inca din titlul exegezei sale pe marginea "Versetelor satanice": "Les Blasfèmes salmanique contre toutes les religions" (Paris, La Pensée Universelle, 1991). Prevalandu-se de privilegiile esteticului, aceste fictiuni - profund ultragiante pentru mase mari de oameni - incrimineaza ratiunea de fond a prezentei Sacrului in lume, ridiculizeaza radicalul de lumina al spiritului, sunt "caricaturi" ale sfinteniei, mult mai corozive si mai periculoase decat amintitele caricaturi la adresa Profetului Mahomed.
Petitionarii neistoviti care sufoca instantele si alte institutii ale statului cu jalbele lor fara sfarsit s-au pricopsit in cercul juristilor cu o porecla de alint de o nemeritata frumusete: "amantii dreptului". Ei bine, in cele mai multe cazuri, autorii blasfemului de care vorbim sunt amanti declarati ai "corectitudinii politice". Curios lucru, tocmai ei nu respecta unul dintre principiile centrale ale corectitudinii: intimitatea sentimentului religios, dreptul la Duminica al oamenilor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
