Prin 1983-1984, predasem un manuscris la Editura Cartea Romaneasca. Redactorul pentru poezie de atunci, Florin Mugur, m-a invitat la el acasa. Am inteles ca dorea un dialog de taina, "departe de ochii Cenzurii". Dincolo de suferintele lui insusi, Mugur traversa o criza teribila. Si omul acesta mai avea puterea de a scrie versuri si de a se darui versurilor altora. Cu ce suflet o facea, numai bunul Dumnezeu stie. M-am despartit de el privind inca o data prin geamul apartamentului sau zidul dimpotriva, pe care o mana scrisese cu litere negre si uriase: NIHIL SINE DEO. Regimul nu se "autosesizase" (cum se spune astazi), caci altfel ar fi razuit fara doar si poate acest grafitti avant la lettre. Regimul nu cunostea latina.
Ei bine, in casa lui Florin Mugur am auzit cea mai calda pledoarie pentru poezia Martei Petreu (era pe vremea volumului ei "Dimineata tinerelor doamne") si, evident, rostita de un atat de rafinat degustator al Verbului si intr-un asemenea context, n-aveam cum sa o mai uit.
Despre aceasta poezie s-a spus cam tot ce era de spus (iar "despre ceea ce nu se poate vorbi, se tace", ne invata bravul Wittgenstein). Incadrabila la "biografismul" ("personismul") postmodernist, de o cerebralitate acuta si disperata in proportii egale, in aceasta poezie nu vei gasi nici cea mai infima zona abandonata impersonalului. Totul e personal, asumat, marcat cu substantele de contrast ale unei constiinte vitriolate si incomode: acesta e regatul amar al Martei, alter ego-ul autoarei si personajul central al fictiunii. O confesiune nuda, brutala uneori, expresie a revoltei existentiale in general, dar si a raspunsului "punctual" si fara menajamente pe care tine sa-l dea societatii cineva care traieste, cum spune un mai tanar poet: "pe o insula inconjurata de injuraturi precise".
Poeta desfide si sfideaza, pozeaza, incita, provoaca, interogheaza, e (rareori) uimita si (adeseori) stupefiata, se sufoca de indignare, este sarcastica, exasperata, denunta, stigmatizeaza, tipa in tunel, vorbeste in soapta in pietele publice, isi smulge parul (in fata oglinzii), se comporta, la urma urmei, ca o femeie. Dar nu plange niciodata. Ochii ei sunt de barbat si refuza pur si simplu sa planga. In scrisul Martei Petreu, femeia, ca si plansul, nu e disociata complet. "Imi pipai identitatea/ ca pe-un barbat strain ce-mi doarme-n brate", scrie ea undeva. Nu doar inteligenta artistica remarcabila, ci, as zice, inteligenta pura, Marta Petreu nu este - nu poate fi - structural ambigua, precum suratele ei care fac literatura. Ea e insa o sensibilitate dilematica in fond si are, cum altfel?, nedumeriri. Schiller il acuza pe Goethe ca face confuzie intre idee si experienta (observatia ii apartine lui Rudolf Otto). Dar daca la maestrul din Weimar acest lucru era - presupunem - involuntar, la poeta noastra el e voluntar, chiar programatic si, evident, contextual. La vorba lui Camil Petrescu: "Am vazut idei", eu l-as fi intrebat urgent: "In ce context?" Pentru un spirit lucid, contextul fluid, nedumerirea, aporia sunt ceea ce este ceata pentru pointillisti. Alarmele constiintei, nelinistile, cosmarul cu ochii deschisi sunt absolut necesare, uneori vitale pentru precizarea contururilor de fundal, abia ghicite, ale "ideilor". Pentru cetateanul istoriei postumane, chiar ideea mortii - aporia suprema - nu e decat un somnifer. Este si subtextul acestui "Cantec de leagan", care nu e, fireste, de adormit copiii, ci de trezit adultii.
Cantec de leagan
Marta Petreu
Ca sa dorm trebuie sa spun o poveste
Mi-o spun seara de seara. Adica o vad
Cu ochii inchisi
Corpul meu. Inima. Capul. Inima mea satula
de decenii sa bata. Creierul meu neadormit
Corpul meu. Inima. Capul
O mana. O arma. O mana ce tine o arma
Nu stiu a cui este mana: a mea
sau a cui. Mana lipeste arma de frunte.
Un deget apasa tragaciul.
Bezna. Deci somnul.
Intru in somn prin aceasta poveste
O vad seara de seara cu ochii inchisi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
