La fel de rafinat ca "Pasiune", roman cu care A.S. Byatt şi-a cucerit definitiv cititorii şi care i-a adus Premiul Booker în 1990, "Cartea copiilor" este o ficţiune în care istoria se împleteşte cu basmul şi cu reflecţia despre literatură. Nominalizat la Man Booker Prize în 2009, noul roman al cunoscutei scriitoare britanice se întoarce la începutul secolului XX. Cu rafinament, umor şi lirism, prozatoarea povesteşte despre două generaţii ale unei familii din Ţinutul Kent, Anglia.
De-a lungul anilor, scriitoarea a semnat romane, dar şi volume de proză scurtă sau de eseuri, pentru care a fost recompensată cu numeroase distincţii. În anul 1964, a debutat cu romanul The Shadow of the Sun. În 1990, a câştigat prestigiosul premiu Booker pentru romanul Pasiune, apărut la Editura Nemira, alături de volumul Natură moartă. După o absenţă de câţiva ani din prim-planul lumii literare, A.S Byatt a revenit în 2009 cu impresionantul roman Cartea copiilor, nominalizat la Man Booker Prize în acelaşi an.
Era cea de a treia petrecere de Sânziene a familiei Wellwood. Invitaţii erau socialişti, anarhişti, quakeri, fabieni, editori, artişti, liber-cugetători şi scriitori domiciliaţi, permanent sau doar în weekend-uri şi vacanţe, în casele recondiţionate, vechile clădiri de fermă, căminele Arts and Craft, în căsuţele terasate muncitoreşti din satele, pădurile şi luncile din zona Kentish Weald şi North şi South Downs. Erau oameni care fugiseră de Smog şi îşi puneau speranţa într-o Utopie scutită de fum. Petrecerile de la Wellwood nu erau ceaiuri fabiene cu ceşti şi farfurioare greoaie şi o lipsă frigidă de distracţie. Nu erau nici adunări politice în care să se discute Consiliul Londrei, ziarul Rusia Liberă, foametea din Rusia. Erau baluri mascate cu costume de mătase şi catifea, frivole, luminate de felinare, la care se dansa pe melodii emise de fluiere şi scripcă.
Copiii se amestecau printre adulţi, vorbeau cu cei mari şi li se răspundea. În aceste familii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, copiii erau diferiţi de cei de dinainte ori de după. Nu erau consideraţi nici păpuşele, nici adulţi în miniatură. Nu erau pitiţi în camerele lor, ci stăteau la masă cu familia, personalităţile lor în formare erau luate în serios şi discutate raţional, la supeuri sau în timpul lungilor plimbări în natură. Dar, în paralel, copiii acelei lumi îşi aveau vieţile lor separate, în mare parte independente, de copii. Hoinăreau prin păduri şi pe câmpii, îşi construiau ascunzători şi se căţărau în copaci, vânau, pescuiau, călăreau pe ponei şi biciclete, neînsoţiţi decât de alţi copii. Şi existau numeroşi alţi copii. Familiile aveau mulţi membri şi relaţiile dintre aceştia sufereau transformări subtile, pe măsură ce veneau pe lume membri noi - sau alţii îşi dădeau obştescul sfârşit - iar copiii primeau şi o identitate de grup, făcând parte dintre "cei mai mari" sau "cei mai mici". Cei mai mici erau adesea tiranizaţi sau ignoraţi de cei mai mari, fiind veşnic indignaţi din această pricină. Cei mai mari se supărau când li se cerea să-i ia cu ei pe cei mai mici, tocmai când plănuiau escapade periculoase.
Părinţilor - soţii Wellwood neconstituind o excepţie - le venea greu să pună în practică ceea ce ştiau, în teorie, că ar fi indicat să facă: să-şi iubească toţi copiii în egală măsură. Un bărbat şi o femeie cu opt, zece sau douăsprezece odrasle îşi divizau altfel iubirea decât ar fi făcut-o ca părinţi ai unui copil unic sau ai două progenituri. Dragostea depindea de intervalele de timp dintre copii, de sănătatea părinţilor, de decese, de şansa prin care un anumit copil supravieţuia unei epidemii sau unui accident, în timp ce altul, nu. Existau familii în care cel mai iubit copil murise, dar îşi păstra statutul de cel mai iubit. Existau şi familii în care, în aparenţă, cei morţi dispăruseră fără urmă, nimeni nu mai vorbea despre ei ca despre nişte entităţi reale. Existau familii pe care perspectiva venirii pe lume a unui nou membru le oripila sau le îngrozea, doar pentru ca bebeluşul, odată ieşit viu din sânge şi pericol, să devină cel mai îndrăgit dintre toţi.
Mulţi dintre părinţii acestor copii favorizaţi nu fuseseră, în copilăria lor, atât de norocoşi. Dacă zburdaseră liberi, o făcuseră fiindcă fuseseră neglijaţi, sau lăsaţi să se călească pentru viaţă, nu pentru că libertatea ar fi fost considerată ceva bun pentru ei.
Libertatea, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii, depindea în bună măsură de munca grijulie a servitorilor şi a mătuşilor devotate care, în vremurile acelea mai disciplinate, fuseseră surori de modă veche.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
