Cătălin Mihuleac este cunoscut atât ca prozator, cât şi ca dramaturg. A publicat două romane, patru volume de proză scurtă şi i-au fost reprezentate scenic câteva piese. Doctor în filologie al Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu teza „Pamfletul şi tableta. Jurnalism sau lieratură?”, publicată – în mod revizibil - la „Editura Unversitţii Al. I. Cuza” din Iaşi, face parte din Uniunea Scriitorilor.
- Cătălin Mihuleac, aţi publicat recent un roman la Editura „Cartea românească”, numit „Aventurile unui gentleman bolşevic”. Cum v-a venit ideea acestei cărţi?
- Ideile îl caută pe scriitor, nu viceversa. Să nu uităm că istoria Românei de după decembrie 1989 a început cu un gentleman bolşevic pe tronul prezidenţial. Mieros la vorbă, zâmbăreţ în costumul său croit la marile case de modă din Moscova şi Sankt Petersburg, ştiind să dea mâna cu orice cetăţean, dar iute la mânie precum Stalin înmulţit cu Hitler, când i se punea pata pe cineva. Era aproape o datorie patriotică să îl portretizez.
- Prin ce se distinge un ”gentleman bolşevic” de restul cetăţenilor? S-a spus chiar – o repet, chiar dacă pare lipsit de imaginaţie – că ar fi un oximoron să îmbini gentlemanul vestic cu bolşevicul estic...
- Dar cine spune că bolşevicul e musai estic, doar au existat bolşevici şi în Franţa anilor ’60, de exemplu!? Gentlemanul bolşevic e un individ cu faţadă de gentleman, dar cu fundaţie bolşevică. Gentlemenul bolşevic îl urăşte de moarte pe gentlemanul clasic, întruchipat în istoria noastră recentă de Ion Raţiu sau Corneliu Coposu. Gentlemanul bolşevic este cel care îl bloca pe regele Mihai pe şosea, acum două decenii, şi-l expedia cu un şut în cur înapoi în Elveţia; gentlemanul bolşevic e cel care conducea în luptă roiurile de mineri împotriva bucureştenilor; gentlemanul bolşevic este cel care scria la gazetă că în Piaţa Universităţii se vând „blugi, ţigări Kent şi valută”, simboluri ale capitalismului decadent...
- Să înţelegem că gentlemanul bolşevic a ocupat toate sectoarele României?
- Da, el este prezent în absolut toate sectoarele vieţii economice şi sociale. Gentlemanul bolşevic este românul de succes al acestui ultim sfert de secol. El este cel care a încercat să se vindece de complexele intelectuale cumpărându-şi diplomă universitară şi şapte doctorate, este cel care a încercat să se vindece de complexele fizice cuplându-se cu toate bunăciunile disponibile pe piaţa liberă. Gentlemanul bolşevic se plimbă cu limuzine de peste 50.000 de euro, uitând că roţile lor au de-a face cu aceleaşi carenţe ale asfaltului ca rablele pe care le conduce prostimea. Gentlemanul bolşevic fură de aici, din ţara lui, ca să cheltuiască la Roma, Paris şi Viena; gentlemanul bolşevic e mândru că face parte dintr-un club de elită, care este un serviciu secret cu greutate, un club discret, o mică masonerie, ceva de genul ăsta. Gentlemanul bolşevic foloseşte o parte din banii pe care-i delapidează ca să ridice biserici, el te salută doar cu ”Doamne ajută” şi respectă cu stricteţe toate posturile creştineşti, pentru a avea garanţia că ajunge în rai, unde cică-s nişte oportunităţi de afaceri pe care nu-şi permite să le rateze.
- Precum văd, v-aţi petrecut o mare parte din viaţă stând cu ochii pe gentlemanul bolşevic.
- Şi eu am stat cu ochii pe el, dar şi el cu ochii pe mine. Gentlemanul bolşevic mi-a înfulecat tinereţile, plescăind de plăcere, fiindcă el mestecă sfidător, doar cu gura deschisă. De-o viaţă, mă ciocnesc de gentlemanul bolşevic la tot pasul. Acesta a fost un mare ghinion de-al meu.
- Socotiţi că este romanul cel mai spectaculos pe care l-aţi scris până acum?
- Ca să-l compun şi să-l aştern pe hârtie, pagină cu pagină, m-am străduit cel mai mult. Da, cred că este cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea.
- Vă consideraţi „autorul cu cel mai mult umor din literatura română de astăzi”, cum a spus criticul Alex. Ştefănescu?
- Din păcate, nu cunosc unitatea de măsură a umorului.
- Veţi continua să vă ocupaţi în cărţile dumneavoastră de bolile cronice ale societăţii româneşti, pe care să le operaţi fără anestezie?
- Cred că acest lucru este inevitabil, din păcate sau din fericire. Din păcate sau din fericie, nu pot încă să mă pronunţ.
- Cât de importantă este fantezia pentru un prozator, pentru un scriitor în general?
- Scriitorul fără fantezie trebuie arestat de urgenţă şi băgat ani grei la zdup, pentru fals în acte publice. El nu este scriitor; este, cel mult, o găină fără cap. Asta nu înseamnă că nu-i plină ograda „Uniunii Scriitorilor” de găini fără cap.
- Sunteţi un condeier oarecum retras, în orice caz nu faceţi parte din vreun grup care să-şi impună părerile. Din această poziţie, cum vedeţi literatura română a momentului?
- Dacă simţurile nu mă-nşală, există un mare interes internaţional faţă de literatura română de azi, la fel cum există faţă de filmul românesc. Este posibil să se manifeste o strategie europeană, fiindcă nu cred în amabilităţi ivite peste noapte. Adică, poate fi o modalitate de a arăta lumii că România nu contribuie la contabilitatea europeană doar cu hoţi, cerşetori şi violatori, ci şi cu artişti de valoare. Contribuie săraca noastră ţară şi cu medici şi ingineri de valoare, dar ăştia nu sunt vizibili publicului larg, nu apar în ziare şi la buletinele de ştiri.
- Se vede că scrieţi şi teatru. Peste tot mirosiţi intrigi şi observaţi personaje din umbră...
- Defect profesional, n-am ce-i face. În orice caz, ar fi mare păcat să se rateze momentul acesta de graţie. Cât priveşte faptul că sunt un ins mai retras, eu cred că scriitorul e, prin definiţie, un lup singuratic. Alex. Ştefănescu, pe care l-aţi amintit, spunea, la un moment dat, că nu există „Partide de text în grup”.
- Vă socotiţi mai mult jurnalist, decât prozator?
- Jurnalismul a fost o etapă necesară, dar deja consumată din viaţa mea. Am renunţat la gazetărie şi din pricina declinului continuu al acestui sector. După ce mi-am susţinut teza de doctorat despre pamflet, am rupt-o definitiv. Jurnalismul nu mai e ce-a fost, şi nu doar din pricina crizei economice.
Am preferat să mă retrag. Cum zicea prietenul Vargas Llosa: „Mai bine singur, decât prost însoţit.” În acest moment, toate preocupările mele sunt doar de natură literară.
- Unii v-au acuzat de teribilism sau măcar au spus că nu sunteţi departe de teribilism. Cât adevăr stă în ideea asta?
- Ca jurnalist, da, am mai făcut acrobaţii, fiindcă mă captiva efectul exploziv al polemicii. De pildă, am scris un pamflet cu subiectul „Beatles”, susţinând că managerul lor, Brian Epsten, ar fi reuşit cu aproape orice formaţie britanică a momentului performanţele reuşite cu Beatles. Dar ce înseamnă asta, comparativ cu un pamflet de o duritate canibală, ca „Smerita jalbă” a lui Swift, de exemplu? Parfum de roze. Pentru crima de a-mi exprima în scris asemenea opinii, am şi fost concediat de la „Adevărul”.
Tot atunci, am fost concediat de Casian Maria Spiridon de la „Covorbiri literare”. Tocmai îl criticasem într-un ziar pe primarul Iaşului, Gheorghe Nichita, pentru că finanţa echipa locală de fotbal din banii publici, deşi magnatul Adrian Porumboiu se oferise să o cumpere. A urmat un simplu apel telefonic şi eram pe drumuri. Îl ajutasem cândva pe Spiridon, când era singur şi lovit de soartă, dar asta n-a contat pentru proteza care-i ţine loc de caracter. Când m-a dat afară, mi-a zis doar că trebuia să înţeleg că oamenilor politici nu le place să fie criticaţi. Un răspuns halucinant, dar tipic pentru un gentleman bolşevic care poartă în piept o tinichea de scriitor. Am fost foarte zdruncinat. M-am consolat cu vorba aceea rară: „nu ştie mârlanul ce-nseamnă şofranul”. Partea proastă e că şi eu începeam să uit ce înseamnă şofranul.
- Ca scriitor, însă...
- Ca prozator şi dramaturg însă, am încercat să-mi fac treaba onest şi tăcut. Când era premiera vreunei piese de-a mele, nici nu urcam pe scenă, la sfârşit, când se dă din palme. Greşeala mea a fost că nu m-am luat mereu în serios, că nu am crezut mereu în mine. Prin anul 2005, am şi lăsat baltă scrisul. Nu mai aveam deloc siguranţă în mine, sufeream de neîncredere cronică, param loviturile cu bărbia şi ficatul, cum făcea Stalone în filmele alea tâmpite ale lui din ring.
Dan-Lucian Teodorovici, poate cel mai bun prozator al momentului, m-a convins să revin, patru ani mai târziu. A făcut-o cu atâta tact, cu atâta fineţe... După câteva luni, am publicat la „Cartea Românească” volumul „Zece povestiri multilateral dezvoltate”, foarte bine primit de public şi de critică. Într-una din povestiri – „Actorul iubitului conducător” – apare Ion Scutelnicu, omul cu cele mai gri şosete din tot blocul comunist. Viitorul personaj din „Aventurile unui gentleman bolşevic”.
- Ce-aveţi acum pe masa de lucru?
- Tocmai am isprăvit de scris o piesă de teatru, cu o structură nouă pentru mine. E vorba de o ficţiune, însă cu personaje reale, unul dintre ele find Marilyn Monroe, tovarăşa de epidermă a preşedintelui John Kennedy şi a capeteniei mafiote Sam Giancana. În acest moment, pun la cale scrierea unui nou roman. E un subiect care nu a mai fost abordat în literatura noastră. Dar nu mă întrebaţi mai mult...
- Nici nu aveam de gând.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
