Am fost la puscarie! Da, dar nici prietenii nu trebuie sa se impacienteze, nici dusmanii sa se bucure. Pentru ca am fost totusi acolo, voi amana promisiunea de a scrie despre trei volume de poezie (bune) - facuta in finalul reportajului de saptamana trecuta - pentru a povesti cum a fost la Rahova. La Penitenciarul de maxima siguranta Rahova, cum se cheama el oficial. Este foarte adevarata titulatura: noi, cei cinci, ne-am simtit in maxima siguranta. Pana la un moment dat. Cand iluzia asta ne-a fost spulberata.
Mai fusesem si anul trecut, asa ca am fost mai putin atent la drumul prin Bucuresti pana acolo, nu am mai privit iscoditor fiecare om care astepta pe o bancuta in fata inchisorii, nu am mai analizat fiecare metru de zid, fiecare intrare securizata prin sisteme electronice. Era o zi frumoasa de primavara, atat de frumoasa incat parca nici de poezie nu-mi ardea. Vreau sa spun ca era una dintre acele zile in care ti-ai dori pur si simplu sa lenevesti la soare fara batai de cap. In acea lumina placuta a primaverii pana si zidurile inchisorii pareau calde, placute - privite, bineinteles, din afara.
Banuiesc ca alegerea perioadei din an in care sa se desfasoare un festival poetic - unde, fundamental, accentul nu mai cade pe profesionalism, pe "elita", ci pe omul la care poezia nu ajunge sau ajunge greu - a tinut cont de aceasta predispozitie naturala spre uitarea grijilor de peste an, de fiecare zi.
Asadar, cu "Primavara poetilor" la Penitenciarul Rahova. Un penitenciar nu intru totul strain de lucrarea spiritului, existand aici un cenaclu, existand mai multe reviste, existand oameni care, in absenta libertatii, incearca sa omoare monotonia in activitati pe care nu le-au incercat, poate, niciodata pana atunci: poezia, pictura, meditatia. Aici, principala preocupare este aceea de a invinge durata. Timpul se dilata, secunda capata proportii monstruoase. Spre a-i da dimensiuni suportabile, trebuie sa ocupi acest spatiu care aici se cheama timp. Orice poate face sa treaca un ceas mai repede este bine venit. In fine, o a doua problema aici este culpa. Cum oamenii pot gresi, cum oamenii au fost neinduratori cu alti oameni, cum oamenii cred cel mai adesea ca nu au gresit, gandurile lor - refugiul, salvarea, reechilibrarea balantei lumii - se indreapta spre Divinitate.
Dumnezeu ii va ajuta sa treaca peste clipele astea grele, Dumnezeu ii va ocroti - pe ei si pe cei dragi lor de dincolo, de la Dumnezeu sunt toate, si bune, si rele.
Chiar daca sala e mai luminoasa si mai calda decat cea de anul trecut - o adevarata sala de conferinte cu tot dischisul modernitatii -, totusi atmosfera e un pic mai rigida din pricina numarului mic de oameni in fata carora cei patru poeti: Rodica Buzdugan, Dan Mircea Cipariu, Gabriel Chifu si Clara Margineanu citesc, introdusi, ca sa zic asa, in scena de catre subsemnatul. Apoi, urmeaza momentul pe care cei de aici, de la Rahova, il asteapta cu adevarat: sa citeasca si ei din creatiile lor. Simt o schimbare imperceptibila a salii: de la rigiditate la un suflu subteran ce poate fi rece, cald, fierbinte, in functie de raporturile stabilite cu cel care citeste. Iar autorilor le tremura hartiile in maini, mici broboane de transpiratie le apar pe frunte. Mi-e greu sa interpretez aceste amanunte: le sesisez si nu vreau sa uit ca totusi in fata noastra sunt oameni care au comis atac armat, crima dubla, lovituri cauzatoare de moarte etc. Unii dintre ei, sigur, au culpe economice, prostii, ca sa zic asa, dar, indiferent ce au facut, in ansamblul salii imi dau un usor sentiment ca ei ar trebui sa fie cei protejati, aparati de cine stie ce forte ale raului. Anul trecut ascultasem multe insemnari zilnice puse in ramele mai corecte sau mai strambe ale unor poezii. Vorbeau de cat de dor le e de copiii de-acasa, de cat de greu trece timpul etc. Naive ca poezii, dar extrem de interesante ca documente, as zice eu. Acum, cele citite, mai elaborate, mai "artistice", au vibrat parca mai putin. Autorul "celei mai lungi epopei care s-a scris vreodata in istoria omenirii" - pe care il cunoscusem anul trecut - a fost transferat la Iasi. Pacat, era o cronica a zilelor, a tuturor zilelor din puscarie ce merita din nou ascultata. Nu in intregime, bineinteles. Sala a vibrat intr-un mod ciudat si mi-am dat seama ca a intrat cineva. Intrase. S-a asezat in primul rand, cu geaca alba, privire semeata in sus, par negru usor carliontat, crescut mult pe spate. Rumoarea - surda, abia perceptibila - a incetat in momentul in care a cerut voie sa citeasca si el. De fapt, nici a 169-a, nici a 167-a sau a 166-a, pentru ca bardul si le numeroteaza, desi au si titlu, nu sunt propriu-zis poezii. Sunt lungi declamatii ale unor momente destul de transparente din istoria sa recenta, ansamblate in clisee despre libertate, adevar, minciuna, dreptate. Inteleg foarte bine acum de ce a fost lider al unor oameni napastuiti, cum sunt oamenii din Valea Jiului. A fost, dupa ce s-a terminat momentul literar, imediat inconjurat de televiziuni. Le-am spus colegilor: "Stiti cum se va redacta stirea despre ce-am facut noi aici? Cam asa: 'Un grup de scriitori s-a deplasat azi la Penitenciarul de maxima securitate Rahova spre a asculta poeziile lui Miron Cozma'". Vazand ce s-a dat la televizor, mi-am dat seama ca nu gresisem prea mult! Si siguranta pe care o incercasem o vreme la Rahova s-a spulberat.
Pe drumul de intoarcere, am rasfoit revistele pe care le fac ei in penitenciar. Am gasit niste parodii asbolut remarcabile: "Fiind somer, paduri cutreieram/ Si ma culcam ades langa furnale/ In bratul drept actiunile tineam/ Iar dividendele scadeau agale". Am ras si ne-am simtit din nou in siguranta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
