Cand ma gandeam ca mama, la 15 ani, ducea vaca la camp si n-avea curent electric in casa, in timp ce fetita mea, care 50 de ani mai tarziu invata in doua saptamani sa foloseasca un laptop, facea poze cu o camera digitala si vorbea la un telefon mobil, imi spuneam ca timpul vietii mele a fost destul de plin de evolutii spectaculoase. In fond, fac parte din generatia in vremea careia a aparut, din punctul meu de vedere, cea mai mare inventie a secolului XX: computerul si tot ce a generat acesta. Insa gandindu-ma la ce ar mai putea sa urmeze, imi spuneam ca in mod sigur n-as vrea sa ratez spectacolul macar pana in 2069.
Dar azi, deja, dorinta asta nu mai conteaza. Daca n-o sa pot trai foarte mult - cateva sute de ani -, atunci chiar ca nu mai conteaza. Si poate ca traim atat de putin pentru ca trupul - pamanteana alcatuire de carne, oase si sange - este cu mult depasit de “tensiunea” creierului. Nu-i face fata. “Arderile” mintii noastre, nevoia de cunoastere, foamea de timp, stilul de viata - felul in care creierul fiecaruia se construieste in timp si ne construieste fiinta, conform unui design ingenios - pur si simplu ne consuma trupul. Trupurile noastre nu sunt pe masura creierelor noastre. Si poate ca, daca am putea sa ne folosim 50% din capacitatea creierului, pe de o parte trupul s-ar consuma dramatic de repede, dar pe de alta cred ca am rezolva si mai repede ceva in stare sa ne prelungeasca viata pana cand spiritul nostru va obosi in dimensiunea acestei vieti si-si va dori o alta. De fapt, am inventa posibilitatea de a alege liber momentul in care sa acceptam moartea, moartea fizica, asa cum o stim acum. Dar, in conditiile astea, am avea in mod sigur o alta intelegere a mortii si a vietii.
Intodeauna m-a fascinat literatura science-fiction. Sunt din generatia care a devorat romanele lui Jules Verne, unele dintre predictiile sale geniale infaptuindu-se chiar in timpul vietii mele.
Viata e frumoasa. Faptul ca am fost inzestrati cu darul visului ne-a adus fictiunea. Unele vise sunt frumoase, altele sunt cosmaruri, dar ceea ce ne-a sedus mereu a fost abilitatea de a specula cu fictiunea.
Poate unora li se va parea ciudat acest articol al meu, tocmai acum cand s-a declansat - ca actiune politica, bine pusa la punct, cred eu - nebunia asta cu Hadron Collider (foto) si experimentul de la Geneva.
Omenirea a supravietuit erei “bombei atomice”. Ceva, poate divin, ne-a tinut totusi sa nu mai folosim si alte bombe atomice. Imediat ce s-a terminat “razboiul rece”, am intrat in noua nebunie: “incalzirea globala”. Asta suna chiar ironic. Ce va urma?
Cum cred eu ca va fi viitorul? In primul rand, cred ca am sa continuu sa exist, sub o forma sau alta, prin ceea ce am creat, prin copiii mei si prin amprenta pe care am lasat-o in spiritele altora.
Apoi, in sens macro, cred ca omenirea se va indrepta spre un paradox - proprietate atat de naturala firii umane. Vom fi o uriasa comunitate globala de... triburi sociale. Ne vom regrupa in cercuri, mai mari sau mai mici, nationale sau transnationale, in functie de mentalitati, interese si stiluri de viata. Dar cred ca se va schimba ceva: oamenii vor descoperi, intelege si asuma faptul ca si ceea ce avem diferit trebuie sa ne apropie, asa cum ne aduna ceea ce avem in comun. Diferentele, altfelul, originalitatea, unicul, excelenta, exceptia vor fi privite ca resurse de spiritualitate si inovatie. Ceea ce vom avea in comun vor fi, sper, disciplina, lipsa de prejudecati, designul, rigoarea, toleranta, cultura, noul, creatia, vizionarismul, gandirea pe termen lung si comunicarea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
