Când, după ce Robert, cel care a fost întotdeauna socotit a fi fost "cel mai bun prieten al celui de Al Optzeci şi şaselea", s-a întors acasă şi a uzurpat puterea din han, şi după ce lupta sa cu A Doua Marie, nora Contelui Lorenzzi şi mama Celui de Al Optzeci şi şaptelea, s-a terminat cu fuga acesteia, Robert a trimis mai mulţi oameni în urma celor pe care îi considera - câtă vreme se aflau în viaţă - pericolul principal pentru dominaţia sa. (Dar viitorul nu se conformează întotdeauna logicii oamenilor: Al Optzeci şi şaptelea şi mama sa nu i-au mai creat probleme lui Robert, el fiind răpus de intrigile următorilor aspiranţi la conducerea
de şarpe şi pedepsit exemplar, atât el, cât şi toţi ai săi. Dar, de data asta, nu ştiau de care parte era trădarea. Punând jos armele, oamenii s-au aşezat la sfat. Cei mai bătrâni şi mai isteţi dintre ei au hotărât s-o sacrifice pe mamă - ea, în fond, nefiind decât un tutore vremelnic - şi să-l facă scăpat pe adevăratul moştenitor,
care, şi datorită vârstei fragede, putea fi exonerat de orice suspiciune.
Pentru aceasta, s-a convenit să se spună că, aflând de primejdie, Cea de A Doua Marie şi-ar fi expediat feciorul în grija unor oameni de încredere în Ţările de peste Mări. De ce n-a fugit mai departe şi ea? Păi, fiindcă ea, soţia Celui de Al Optzeci şi şaselea şi mama celui de Al Optzeci şi şaptelea, era decisă să lupte şi mai departe pentru redobândirea uriaşei averi.
Povestea aceasta li s-a părut mulţumitoare luptătorilor, aşa că au anunţat-o pe femeie ce au hotărât. Uluită, Cea de A Doua Marie - întotdeauna energică şi luptătoare - i-a acuzat pe apărătorii conacului-fortăreaţă de trădare, fiind evident că locul acela ar fi putut rezista multă vreme oricărei împresurări. Însă cei veniţi de la Hanovra au povestit acuzele grave aduse ei de Robert, acuze din care nu lipseau crimele şi delapidările majore. Acele incriminări făceau parte din categoria minciunilor atât de gogonate, încât nu ai cum să le conteşti. Şi totuşi Cea de A Doua Marie, o femeie în plină frumuseţe la 30 de ani, a opus, ca de obicei, rezistenţă. Ceea ce a ajuns să-i enerveze pe bărbaţi: atât pe cei trimişi de Robert, cât şi pe cei ce ar fi trebuit s-o apere. Chiar şi pe cei mai bătrâni şi mai înţelepţi i-a îndârjit Cea de A Doua Marie: "Ce fel de mamă este aceasta care nu este gata să se jertfească pentru fiul ei? Vrea să-i ucidem şi copilul? Noi toţi riscăm că-l lăsăm în viaţă!" Băiatul se afla într-o încăpere învecinată şi auzea totul. Iniţial, a vrut să alerge, să moară alături de mama sa, însă l-au ţinut strâns cei doi bărbaţi însărcinaţi să aibă, pentru orice eventualitate, mai departe grijă de el. Apoi a asistat la scena care i-a modificat întreaga existenţă. O scenă lungă, parcă interminabilă. Cu gura
acoperită de unul dintre cei doi paznici ai săi, a văzut cum, opunându-se fără a avea nicio şansă de scăpare, mama sa a reuşit să-i facă pe indivizii aceia reci, acţionând din datorie, dar fără patimă, să se transforme din maşinării în oameni, iar din oameni în fiare. Dacă mama sa ar fi înţeles situaţia, şi-a spus mai târziu Al Optzeci şi şaptelea, ar fi murit cu demnitate şi împăcată. Aşa, femeia de treizeci de ani le-a stârnit poftele călăilor ei şi, refuzând să se umilească ascultându-le poruncile, aceştia s-au amuzat batjocorind-o tot mai mult. La început, înainte de a degenera în
dezmăţ, i-au permis Celei de A Doua Marie să-şi spună ultima rugăciune, dar cum ea continua să-şi susţină drepturile, i s-a cerut să îngenuncheze şi să se împace cu Domnul. Degeaba, femeia parcă nici nu-i auzea, ţipa tot mai tare ceea ce avea pe suflet. "În genunchi!" i-a poruncit cel ce era pregătit să-i dea lovitura de graţie, iar ea, neînţelegând că i se dă şansa de a mai vorbi cu Dumnezeu şi crezând că doar vor s-o umilească, s-a opus. Aşa a început totul şi de aici lucrurile au degenerat definitiv. Erika, prietena şi slujitoarea ei nedespărţită, nu s-a opus şi a murit în pace. Marie nu, ea n-a vrut să îngenuncheze în faţa asasinilor ei şi, până la urmă, nu numai că au pus-o pe podea, dar au ajuns, cu toată împotrivirea ei, s-o facă să se şi târască în genunchi şi goală de la unul la altul. Ea se zbătea, îi mustra şi îi jignea, iar ei, parcă uitând că nu trebuiau decât s-o ucidă, au trecut la amuzament. Nu, acum ei nu mai erau membrii "armatei de oameni", acum bărbaţii aceia au devenit nişte torţionari perverşi. Iar când, după o vreme, biata femeie n-a mai avut putere să se împotrivească, înfierbântaţii ei călăi, dezamăgiţi că plăcerea le este pe punctul de a se sfârşi, o mai aţâţau ei ca să opună rezistenţă. "N-ar fi trebuit să se împotrivească! îşi tot repeta Al Optzeci şi şaptelea.Şi aşa n-a avut nicio şansă! Dacă ar fi înţeles acest lucru, n-ar fi trecut prin acel supliciu îngrozitor şi ar fi murit ca şi Erika, fără atâta suferinţă!"
De aici, scribul s-a putut întoarce la munca sa. Adolescentul şi apoi bărbatul pe lângă care a trecut de atâtea ori, fără să-l recunoască, şi-au devoalat identitatea, chiar dacă, mai mult ca sigur, au rămas destule pete albe şi în biografia lor.
Scribul se scuză iarăşi: cum să recunoşti în dezvoltarea unei fiinţe atât de umile pe cel ce în copilărie fusese socotit viitorul şef ideal al unui imperiu economico-financiar de talia Hanului Diavolul Argintiu din Hanovra? Cum să identifici într-un personaj aşa de umil fosta speranţă emanând autoritate, capabilă să-şi impună cu uşurinţă ideile? Cum doar să şi gândeşti că o personalitate neobişnuit de precoce, educată de mică pentru a fi conducător, să decadă într-aşa o măsură în ochii celor din jur?
Regăsindu-l pe Al Optzeci şi şaptelea în Alsacia, alături de cei doi bărbaţi desemnaţi să aibă grijă de el, scribul se desparte, după şapte generaţii, de Hanul Diavolul Argintiu. Ceea ce s-a întâmplat mai departe acolo nu mai face parte din saga Celor O Sută. După cumplita scenă a morţii mamei sale, băiatul pur şi simplu a amuţit şi n-a mai vorbit săptămâni în şir. Toată lumea era convinsă că va muri. Cuvintele, momentele zilnice, viaţa în general nu mai aveau niciun sens pentru el. Mai continua doar să mănânce, să doarmă, să-şi facă nevoile. Nu mai avea niciun plan, nicio aspiraţie, niciun viitor. Veştile pe care le auzea din discuţiile dintre cei doi bărbaţi ce-l aveau în grijă îl interesau prea puţin, chiar şi atunci când aceia încercau să găsească o continuare pentru propria lui viaţă. Marea lor problemă era că nu mai ştiau la picioarele cui să-şi pună tradiţionala fidelitate. Situaţia stăpânilor din han se modifica mereu, iar veştile veneau cu întârziere: de prea multe ori, ceea ce aflau astăzi poate că n-a mai avut relevanţă încă de ieri. Când a sosit informaţia că Robert a fost pus sub acuzare, judecat şi condamnat pentru că l-ar fi omorât pe moştenitorul legitim, pe Fiul Contelui, cei doi nu mai ştiau ce să facă în continuare cu băiatul pe care-l aveau în custodie.
Da, informaţiile erau puţine, incomplete şi venite cu mare întârziere. Bărbaţii aceia nu ştiau nici măcar dacă şi cât s-a aflat în han despre crima asupra Celei de A Doua Marie, dacă nu cumva s-a hotărât acolo repunerea în drepturi a Celui de Al Optzeci şi şaptelea. Ipoteză cât se poate de credibilă: copilul era încă minor şi, în mod logic, cineva ar fi trebuit să preia tutela, devenind astfel, măcar pentru o vreme, conducătorul atotputernic şi în deplină legitimitate al imperiului economico-financiar. Dar pentru aceasta ar fi fost nevoie să se ştie că nepotul Contelui Lorenzzi mai era în viaţă. Situaţia atât de neclară devenea tot mai confuză, pe măsură ce veştile soseau deformate de distanţă şi de timp. Chiar şi statutul celor doi putea să fie în mare primejdie, în calitate de foşti participanţi la omorârea mamei băiatului. Care băiat - de-şi va recâştiga cumva graiul - ar putea depune declaraţii extrem de compromiţătoare despre crimă şi despre modul abject în care a fost tratată victima. Aşa că lucrul cel mai simplu ar fi fost să-l elimine pe prezumtivul martor atât de incomod. Din nou, doar fidelitatea în orice situaţie, transmisă lor de generaţii, i-a făcut să renunţe la a-l ucide şi pe copil. Cei doi se frământau şi discutau de faţă cu băiatul, iar acesta părea impasibil la tot ce auzea. Al Optzeci şi şaptelea n-a murit, însă se părea că şi-a pierdut minţile după ce a asistat neputincios la rezistenţa îndârjită, dar lipsită de orice şanse, a mamei sale, la refuzul ei de a se înjosi în faţa asasinilor ei şi la zdrobirea acelei rezistenţe, urmate de umilinţele cele mai cumplite la care a trebuit să se supună, ea, fosta şefă a destinului a mii de oameni de pe întregul continent. Poate că, într-adevăr, sub pretextul că ar fi reabilitată vechea ierarhie din han, cineva ar putea să preia tutela pentru foarte-foarte multă vreme. Trebuia doar găsit acel om. Cel de al doilea plan era ca, aşa cum i s-a raportat iniţial lui Robert, băiatul să fi fost expediat peste ape, în Lumea Nouă, acolo unde oricine îţi poate pierde urma, mai ales cineva cu minţile rătăcite, asemenea acestui copil.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
