Ziarul de Duminică

Conditia succesului (?)

Conditia succesului (?)

Scena din Blues, la "Nottara"

21.03.2008, 15:31 25

Asa cum am mai observat, una dintre cele mai spinoase chestiuni ale vietii curente a institutiilor de spectacol este repertoriul; altfel spus, alegerea piesei (pieselor) ce urmeaza a fi pusa (puse) in scena. Aceasta alegere depinde, indeobste, de un mare numar de factori: componenta trupei, marimea bugetului, disponibilitatea regizorilor, "profilul" teatrului, programul estetic al directorului si - cel mai important dintre toate - posibilitatea piesei (pieselor) de a genera succes. In lipsa acestuia din urma, de altfel, celelalte nici nu mai conteaza.

Fiindca, indiferent de ce spun cronicarii, de ce critica (virgula) criticii si de ce teoretizeaza teoreticienii, orice om care cunoaste cat de cat teatrul stie ca, pentru oamenii care il fac, singurul criteriu viabil si valabil de apreciere a muncii lor este acel misterios fenomen psihosocial numit succes. Care poate aparea acolo unde cu gandul nu gandesti (dar cu sufletul, cateodata, simti) si poate disparea fara preaviz. Care nu asculta de legi clare si incalca toate regulile. Care poate fi analizat, studiat, descris, prescris si chiar proscris, dar care nu poate fi garantat niciodata, de nimeni si de nimic. Daca, in oricare domeniu al vietii, succesul e o preocupare obsesiva, in lumea spectacolului el e conditia fundamentala a existentei. Iar unul dintre "agentii purtatori" ai succesului, in teatru, este piesa. "Ce jucam?" - iata cum suna intrebarea-cheie in orice intreprindere producatoare de spectacole. Raspunsurile, desigur, pot fi extrem de variate; o modesta constatare empirica i-a invatat insa pe majoritatea practicienilor scenei ca, de regula, textele aducatoare de succes au: 1) roluri "grase" si, eventual, potrivite pentru vedetele trupei si 2) poveste interesanta (conflict complex, dar nu complicat, minimum un punct culminant, deznodamant surprinzator). Toate acestea se pot invata; si, in unele tari, chiar se invata. Punerea in practica a "lectiilor" nu garanteaza, cum spuneam, succesul, dar ii netezesc considerabil drumul.
Una dintre tarile cu scoala (si scoli) de nivel superior in aceasta "specialitate" este America - Statele Unite, adica. Rezultatele nenumaratelor cursuri de playwriting (dintre care unele sunt oferite de universitati faimoase) pot fi admirate de toata lumea in produsele hollywoodiene, pentru ca majoritatea cursantilor ajung sa lucreze in cinematografie, dar nici ipostazierea scenica a abilitatii dobandite acolo nu e tocmai de lepadat. Astfel, americanii se pot lauda cu dramaturgi de statura mondiala, precum "cei patru mari" - Eugene O'Neill, Edward Albee, Arthur Miller, Tennessee Williams -, dar si cu o suma de autori contemporani noua, precum (dintre cei cunoscuti si in Romania) Sam Shepard si Neil LaBute. Functionand mai prompt in "descoperirea" literaturii (dramatice) americane decat o fac in cazul oricarei alte culturi, teatrele romanesti isi "updateaza" satisfacator repertoriul, pe aceasta linie, si propun publicului, la relativ scurta vreme dupa premiera lor locala, marfuri scenice de peste ocean - inclusiv delicatese de genul "ultimul Albee" (Capra sau Cine e Sylvia?, la Act, in stagiunea trecuta) ori "penultimul Miller": Blues (Resurrection Blues), acum, la "Nottara".
Scrisa in 2002 de "mogulul" nascut in 1915 si mort in 2005, la putin timp dupa ce anuntase ca are de gand sa se casatoreasca (a patra oara), si anume cu o doamna de 34 de ani, Resurrection Blues e o comedie neagra despre (intre altele) televiziune si practicile ei invazive in raport cu o realitate pe care, de fapt, o creeaza ea insasi; in ultima instanta, o comedie neagra despre noi, oamenii secolului XXI - secol, ce-i drept, religios, asa cum prezisese Malraux. Actiunea (pornind de la povestea unui detinut politic ce se considera fiul lui Dumnezeu si urmeaza a fi rastignit "in direct" de autoritati) este plasata intr-un imprecis/neprecizat stat latino-american guvernat de un general nu neaparat setos de sange, dar nici chiar bland, agasat de activitatile rebelilor si de necazurile sale intime cu femeile (mai exact, cu propria virilitate) si dispus sa discute pe larg ambele subiecte cu un var marxist, filozof si latifundiar (contrarii ce nu par sa se certe), a carui fiica, tovarasa de idei cu misteriosul prizonier, tocmai a scapat dupa o cazatura (voluntara) de la etaj; la o parte dintre aceste intamplari asista si o mica echipa de televiziune, realizatoarea urmand sa se "combine", in final, cu generalul. Dupa cum se vede, intriga, "asezonata" cu foarte bune replici, inteligente si nu o data sarcastice, plaseaza piesa, derutant, in apele cu stanci ascunse dintre parodie si drama; te si intrebi, la un moment dat, daca aproape nonagenarul Miller a urmarit in mod constient toate efectele pe care le obtine... (Oricum, intrebarea si-au pus-o, in termeni mai duri, acum doi ani, cronicarii londonezi, foarte severi cu premiera englezeasca a textului, semnata regizoral de octogenarul Robert Altman, "starring" septuagenarul Maximilian Schell si aducandu-i lui Kevin Spacey, carismaticul director al Teatrului Almeida, un "flop" de proportii.) La Bucuresti, regizorul (si traducatorul, cu unele accidente) Petre Bokor a subliniat fara ezitari componenta hazoasa a piesei, indrumandu-i pe protagonistii Ion Haiduc (generalul) si Alexandru Repan (filozoful) spre - sau, cel putin, neoprindu-i de la - o abordare net bascalioasa a rolurilor. In aceste conditii (si dupa aparitia oarecum melodramatica a tinerei "sinucise", jucata de Raluca Gheorghiu), reprezentatia vazuta de mine parea sa o ia pe o panta foarte alunecoasa; salvarea, prin echilibrare cu umorul cuvenit, stilizat si subtil, a venit de la Cerasela Iosifescu (realizatoarea de televiziune), care a izbutit sa deseneze nu doar o silueta, ci un personaj adevarat, cu biografie si evolutie. In continuare (si cu multumitoarea contributie a lui Alexandru Jitea si a lui Adrian Vancica, in roluri mai mici) spectacolul a curs lin si agreabil, dramul de ingandurare din final amintindu-ne, chiar, ca Arthur Miller a fost un dramaturg important. Care a scris piese importante.


AFACERI DE LA ZERO