Desi joaca in majoritatea pieselor montate la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj si e considerat actorul-vedeta al acestuia, Bogdan Zsolt nu si-a pierdut modestia si sinceritatea cu care isi pune sub semnul intrebarii fiecare rol. Il puteti vedea in Unchiul Vania, Gianni Schicchi, Vinerea lunga, Discipolii, Viata boemei sau Woyzeck. In 2003, a primit Premiul UNITER pentru cel mai bun actor - Faust tanar, in Tragica istorie a doctorului Faust. A lucrat cu toti marii regizori care au trecut prin Cluj, de la Vlad Mugur la Silviu Purcarete si Andrei Serban.
- Avem doua spectacole Cehov semnate Andrei Serban: Pescarusul la Sibiu si Unchiul Vania la Cluj, unde jucati rolul doctorului Astrov. E inevitabila comparatia...
- Nu cred ca se pot compara, in sensul ca unul e mai bun decat altul; iar eu nu pot fi impartial. Mi-a placut Pescarusul de la Sibiu, dar personajele sunt foarte transparente pentru mine, usor de citit, cam afisate. Ar trebui sa fie, mai ales la Cehov, mult mai nuantate. Cred ca spectacolul nostru, intr-un fel, e mai reusit - nu mai bun, ci mai organic, mai vital, mai visceral. A ajuns la sinteza si e jucat foarte cinstit. Am vazut la Sibiu si Unchiul Vania al lui Lev Dodin. Cu toate ca a fost un spectacol remarcabil, actorii voiau sa le spuna spectatorilor ca ceea ce vedeau nu era teatru, ci realitate, si ca ei erau personaje reale.
Ori se vedeau clar liniile de marcaj, structura spectacolului. La noi e mult mai cinstit: e teatru, cei care joaca sunt actori, dar exista anumite scene care fierb sau ajung la un punct atat de ridicat de pasiune, incat omul nu mai stie daca e teatru sau e pe bune.
- Cum rezista actorul in spectacolul lui Andrei Serban, unde e foarte expus prin apropierea fata de public? Scena scarii, cand Astrov coboara din podul teatrului mai mult impleticindu-se si ameninta sa se pravaleasca peste spectatori, e doar un exemplu.
- La inceput mi-a fost incomod sa ma apropii de public in felul in care mi-a cerut Andrei Serban, pana cand am inteles ce vrea sa scoata din Astrov prin aceasta apropiere: marea durere, compasiunea pentru semenii sai, pentru umanitate, plus neputinta de a face ceva. Aceasta neputinta este inabusita in alcool si in tipete. In scena in care agresez intr-un fel publicul, nu e agresiune, e o stare de pierdere a controlului. Andrei Serban ne-a impins pe toti intr-o zona pe care o uitaseram, ne-a facut sa descoperim orizonturi pe care poate nici nu stiam ca le avem si ne-a impins sa plonjam in Unchiul Vania. Ne-a cerut sa fim foarte prezenti si foarte vii, ne-a pus in situatia de a ne vedea greselile. Pe toti ne-a disecat. Ne-a spus ceea ce, de la Vlad Mugur, n-a mai facut aproape nimeni cu noi. Nu ne-a mai periat manierismele, buruienile, automatismele. Ne-a adus ceea ce ne lipsea de mult timp: o improspatare. Acesta e rolul unui regizor mare.
- Cum a fost intalnirea cu Vlad Mugur in Hamlet-ul de la Nationalul clujean, unde ati jucat rolul Claudius?
- Am avut marele noroc sa il intalnesc pe maestrul meu, regizorul Vlad Mugur, si sa lucrez cu el in 2000 la Hamlet (spectacol care a primit Premiul UNITER), dar si in '98 la Livada de visini, de asemenea premiat. Hamlet a fost primul spectacol in care am jucat la Teatrul National din Cluj. Mi-a luat mult timp sa ma obisnuiesc cu folosirea limbii romane pe scena. In spatele textului spus e un alt text, unul interior, pe care trebuia sa il am in mine, sa fiu imbibat cu sensurile si cu muzica limbii romane, alta decat a limbii maghiare. M-am simtit foarte bine pana la urma in Hamlet, dar am avut mari indoieli in privinta muncii mele. Mult timp, din interior, nu am vazut daca ceea ce fac trece de bariera exigentelor mele. Am invatat foarte mult de la Vlad Mugur, dar nu pot sa spun ca in vreun spectacol am putut sa ma simt comod. Fiecare a avut dificultatile sale... Avea Vlad Mugur o vorba: daca actorul se simte prea bine pe scena, inseamna ca nu e bine ceva: ori minte, ori are manierisme, ori il paste un pericol. Actorul nu e bine sa se simta prea in largul lui.
- Cu Silviu Purcarete ati avut experiente de o cu totul alta natura, la Gianni Schicchi, la Cumnata lui Pantagruel.
- La Silviu Purcarete totul pare o improvizatie, dar pe dinauntru lucrurile sunt gandite la milimetru. Ne-a cerut niste scene de improvizatie la care ne-a dat doar titlurile. In grupuri, mai mici sau mai mari, aveam "teme de casa". Din aceste improvizatii a trasat apoi un snur, bazat pe ideea filosofica din Rabelais ca omul e o masina de facut... rahat: bagi printr-o parte, iese prin cealalta; omul germineaza sub grauntele de grau, dar apoi, pana la moarte, nimeni nu are nici un Dumnezeu cu exceptia a ceea ce baga in gura. Cat despre Gianni Schicchi, n-am crezut ca noi, sectia maghiara, putem canta o opera in italiana. Un an de zile am invatat asta si, pana la urma, cred ca experienta ne-a deschis noi orizonturi. Am multi colegi cu voce buna, care pana acum nu au fost folositi; dar de-acum putem sa ne gandim si la spectacole cantate.
- Ce spune un actor care a luat Premiul UNITER pentru Faust, in versiunea lui Mihai Maniutiu, despre spectacolul lui Purcarete?
- E extraordinar. Pe mine m-a podidit plansul la mijlocul reprezentatiei, nu stiu din ce cauza. Pur si simplu m-a terminat acest Faust, ceea ce nu inseamna ca nu am iubit spectacolul lui Mihai sau ca nu a fost aproape de mine. Ca spectator, am trait o mare durere pentru fiinta omeneasca. E o intelegere a destinului omului vulnerabil intre nastere si moarte.
- Ce urmeaza?
- Trei surori in regia lui Tompa Gabor. Am ajuns dincolo de jumatatea spectacolului, dar nu am avut timp sa terminam si il vom relua in mai sau septembrie. Urmeaza Peer Gynt in regia lui David Zinder.
- Ce sentiment aveti fata de lumea in care traim?
- Ma refugiez in teatru de lumea asta, care ma apasa, ma incomodeaza. Intr-un fel, ma simt mult mai in apele mele in interiorul teatrului. Jocul imi da o liniste interioara. In momentul creatiei rolului sunt multe nelinisti, dar in timpul jocului am o alta viziune despre mine, am o relatie orizontala fata de mine, cel din clipa in care joc, si... fata de Dumnezeu - hai sa nu ocolesc.
- E o meserie care v-a adus, cel putin in vitrina, satisfactii si... vizibilitate.
- Da, la prima vedere asa pare. Dar in planul doi e foarte multa munca, sunt insuccese, dureri, e partea care nu se vede. Sunt "maximalist", asa ca atunci cand nu reusesc sa ma apropii de un rol, sa ma imprietenesc cu el cum as vrea, e un insucces pentru mine, chiar daca publicul vede altfel. Paradoxal, lipsa succesului ma impinge mult mai in fata. Succesul ma face mai lenes, mai linistit, din pacate. Insuccesul ma obliga sa fiu mai atent, mai exigent cu mine.
- Lumea are impresia ca actorii sunt persoane privilegiate. Seamana visul de a deveni actor cu realitatea?
- Visul nu are nimic de a face cu realitatea. Nu cred ca perceptia publicului despre actori mai este aceasta. Era mai demult. Actorul a pierdut din faima pe care o avea. Interesul fata de teatru, fata de persoana actorului, a scazut, din pacate, din anii '80 incoace. Cateodata publicul nu e receptiv la ceea ce faci. Dar e o relatie chiar si atunci cand nu e... nici o relatie. Mi se pare ca publicul de azi nu e destul de deschis. Se schimba raportul lui cu teatrul, sunt mai multe canale la televizor, e mai comod sa stai pasiv in fotoliu si cred ca lumea care nu merge la teatru nici nu mai citeste.
Interviu realizat de Oana Cristea Grigorescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
