Am aflat despre ce era concursul abia la Torino. Un presentiment l-am avut pe drumul de la aeroport la hotel, taxiul în care urcasem avea anunţuri despre tarife în patru limbi, una dintre ele era româna. N-ar fi avut, dacă n-ar fi fost suficient de mulţi români în oraş. Probabil zeci de mii, poate peste o sută de mii.
Unul dintre ei făcuse o avere imensă, nu m-am interesat să aflu din ce anume, dar era o avere cinstită, devenise cetăţean italian, se rugaseră de el mai multe partide să devină primar sau să-i reprezinte în parlament, pe modelul omului de afaceri Silvio Berlusconi, care avusese atâta succes, îi refuzase pe toţi, nu voia să aibă de-a face cu politica, dar îi mulţumise pe toţi făcându-le câte o donaţie consistentă. Îl comparau cu celebrul Iosif Constantin Drăgan, putred de bogat, ai cărui urmaşi nu mai pridideau să-i numere şi să-i risipească bănuţii. Nimeni nu voia să spună mai multe despre el, sau nu ştia, rămânea într-un con de umbră mai mereu, probabil fabulaţiile întreceau cu mult poveştile adevărate. Gurile rele ziceau că se temea că-l vor călca hoţii, dar la asemenea averi îţi permiţi bodiguarzi fără număr şi-ţi păstrezi tezaurul în bănci, iar dacă se-ncumetă totuşi vreun isteţ să dea lovitura, sigur o armată de carabinieri bine plătiţi pleacă pe urmele lui din prima oră şi-l dibuie şi-n gaură de şarpe. Mai degrabă cred că nu voia să-şi facă publicitate, avea destulă, cum avea tot ce-şi dorea, ce câştiga dacă-i tot apărea numele în ziare sau la televizor? Cu concursul ăsta îşi mai împlinea doar un capriciu, nu-l apuca pe Dumenzeu de-un picior, era de mult în rai. Mai curând noi, concurenţii, o făceam.
Omului ăstuia îi trecuse prin cap să facă ceva pentru comunitatea românească. A ridicat o biserică şi, când s-a arătat neîncăpătoare, a mai zidit una. A finanţat o şcoală, adică plătea profesorii indiferent că erau italieni sau români, şi aşezământul era căutat, pe o rază de cinci sute de kilometri, de părinţii dornici să-şi trimită odraslele la o şcoală ca lumea. A înfiinţat mai multe burse pentru elevi şi studenţi care nu-i purtau numele, ci pe al Mamei Patria. Cam naţionalist, după gustul meu. Acum constatase că imigranţii şi odraselele lor nu mai citesc deloc în româneşte şi se gândise să ofere fiecăruia o carte în limba maternă. Se hotărâse să cheme câţiva scriitori din România, să-i pună să scrie un roman, câştigătorul să-l publice peste noapte şi să-l ofere fiecărui român stabilit la Torino. La primărie exista lista tuturor. Cârtitorii, există dintr-ăştia în toată lumea, s-au şi repezit să spună că de ce doar românilor din Torino? Sunt mai cu moţ? De ce nu şi celor de pe alte meleaguri, cei stabiliţi la Milano, la Roma, în Sicilia, că şi ei îşi uită limba? Ce dacă sunt un milion cu totul, n-are nababul bani destui? Întâi, omul avea ce-avea cu Torino şi Piemont, acolo îşi făcuse averea. În al doilea rând, cine spunea că n-ar fi extins povestea la nivelul întregii Italii, dacă lucrurile mergeau bine? Dar ar fi fost o prostie s-o facă de la început, fiecare Mărie cu pălăria ei.
Cartea avea să fie tradusă şi în italiană şi răspândită în toată ţara şi sigur după un asemenea marketing s-ar fi vândut ca pâinea caldă, măcar din curiozitate. Nababul, şi aşa bogat, s-ar fi umplut de bani. Mană cerească şi pentru autorul declarat câştigător. Omul voia ca acţiunea să aibă succes şi se gândise că doar un roman poliţist va fi citit de toată lumea sau de cât mai multă lume. Stabilise tema, poate chiar titlul: Crimă la Torino. O sută de pagini sau două sute de mii de semne, puteau fi şi mai multe, dar nu mai puţine. Era convins că un scriitor profesionist putea scrie romanul în zece zile. Dacă nu e profesionist, ce mai caută în meseria asta? O sută de pagini care să se citească dintr-o răsuflare, fără pauze şi care să aibă capacitatea să creeze dependenţă. Oricine poate citi o sută de pagini, chiar şi neobişnuiţii cu lectura. Nababul îşi cunoştea bine muşteriii.
Iniţial invitase zece scriitori, când i-au aflat condiţiile au mai rămas cinci, unul se îmbolnăvise peste noapte, patru declaraseră că nu se pot angaja să scrie o carte ca lumea în zece zile, ar întina meseria, dar erau dintre cei care de-abia scot un titlu pe deceniu. Cei cinci rămaşi se reduseseră şi ei la trei. Nu m-a interesat să aflu de ce refuzaseră, îmi puteam imagina, o lume mai ciudată şi mai plină de hachiţe decât a scriitorilor, mai rar.
Cei retraşi au umplut lumea cu declaraţii nesolicitate de nimeni despre refuzul de a se lăsa exploataţi, despre închipuite afaceri oneroase patronate de autorităţi care au fost unse cu bani nemunciţi şi alte aiureli, nu i-a băgat nimeni în seamă, iar când un critic celebru a scris un pamflet acidulat despre întrecerile Antichităţii care cam semănau cu ce propusese Nababul şi la care găseau cu cinste să se înghesuie toţi literaţii cetăţii, ofuscaţii s-au retras tăcuţi cu coada-ntre picioare să-şi lingă rănile în turnurile lor de fildeş.
Alţii care se oferiseră între timp să participe şi ei, după ce s-a dus buhul cu concursul, dintre cei care se dau peste cap să intre în primele rânduri, n-au fost băgaţi în seamă, nu mă interesa de ce.
Eram unul dintre ei trei rămaşi. Singurul care avea treabă şi cu Salonul Internaţional de Carte, unde romanul meu abia tradus urma să se lanseze, ceilalţi doi erau invitaţi pentru glorii trecute, dar în sinea mea eram sigur că chemarea lor şi la Salon făcea parte din procesul de ademenire. Târziu m-am gândit că poate unul dintre motivele pentru care rămăsesem doar noi era că fiecare, mai mult sau mai puţin, o rupea în italiană, poate avea vreo relevanţă.
Nababul angajase o armată de oameni care aveau să citească manuscrisele instantaneu, să-l aleagă pe cel mai bun. Erau redactorii noii edituri milaneze Rediviva, în frunte cu directoarea, şi voluntarii Centrului Cultural Italo-Român. Juriul avea în frunte un profesor celebru la Universitatea din Torino, traducător al multor cărţi româneşti în italiană, care să dea verdictul de necontestat asupra romanului ales. M-a mirat că din juriu făcea parte şi un poliţist, care ştia româneşte, probabil voia să vadă acureteţea intrigii poliţiste, mi-am zis cu naivitate, mai târziu aveam să aflu că rolul său era altul. Nababul desemnase o editură care îşi făcuse deja planurile pentru tipărire. Presa locală fusese bombardată cu anunţuri în care se spuneau mai mult sau mai puţin toate astea, să se creeze o stare de aşteptare. În spatele fiecărei acţiuni curseseră bani mulţi, iar şi mai mulţi aveau să curgă, încât fiecare verigă abia aştepta să-i vină rândul să intre în acţiune. Presa românească locală anunţase deja că doreşte să transmită live decernarea premiului şi insista pentru interviuri instantanee.
Nababul se gândise până şi la cei doi pierzători participanţi la cursă, avea să le publice şi lor cărţile, nu să le şi distribuie. Fireşte, după ce le va fi schimbat titlurile. Şi încă nu se gândise dacă să le şi traducă. Nu-mi imaginez că cineva ar face asta în ţară la noi, chiar de-ar sta pe un munte de bani, nici măcar nu i-ar trece prin cap, mai bine să-i risipească pe fotbal, sigur se alege cu celebritate. Până şi legile, tot pe cei care se uită la fotbal îi favorizează.
Era tot ce ştia trimisul organizatorilor, care m-a întâmpinat în prima dimineaţă la hotel şi mi-a spus o parte din lucrurile astea pe nerăsuflate, altele le-am intuit, altele le-am aflat mai târziu. Urma să ne preia când se va fi încheiat Salonul. Până atunci aveam un program strâns, dar nu chiar cum îmi închipuisem, cu o lansare, o conferinţă, câteva interviuri pentru presă şi radioul local. Nu despre concurs, deocamdată, ci despre ce-am vrut eu să spun în romanul meu. Mă speriasem degeaba.
Gândul îmi era deja la cele zece zile de izolare. Care au venit peste noapte.
*
* *
Ceilalţi doi concurenţi erau Laura Mogan şi Nicodim Robotan. Nu veniseră cu mine în avion, erau deja la hotel, tăifăsuiau la bar cu fătuca trimisă de organizatori, nu-i dădeam mai mult de douăzeci şi doi de ani, părul nisipiu, nas antic şi ochi albaştri, nota cu scrupulozitate pe o tabletă cât un blocnotes, cu un aer de parcă i-ar fi fost dat să audă precepte vitale. Am simţit pe loc o pornire împotriva lor, fără motiv, nu mă privaseră cu nimic venind cu o zi mai devreme, nu obţineau niciun avantaj în concurs, iar întrebările lor sigur le-aş fi pus şi eu. Şi nici nu mai eram la vârsta la care să concurez pentru nurii puştoaicei. Ne-am salutat politicos şi instantaneu mi-am dat seama că adusesem cu mine ranchiuni bucureştene, care arătau la Torino ca nuca-n perete. Privirile lor îmi spuneau că simţeau şi ei la fel. În clipa aceea niciunul dintre noi nu-i putea înghiţi pe ceilalţi, doar pentru că erau de faţă. Cocoşii care se băteau pe un premiu.
Nicodim Robotan era un vârstnic uns cu toate alifiile, ciufut, intolerant, deşirat, cu părul grizonat şi lung pieptănat pe spate şi legat la ceafă cu o cordeluţă neagră, ochi verzi strălucitori care transmiteau asprime şi impuneau respect. Semăna cu căpitanul Ahab, sunt convins că mulţi i-au spus asta. Se văicărea oriunde că nu e adulat pe câte merite are. Un vorbitor înnăscut, un îmbârligător renumit. Acapara orice discuţie, indiferent de subiect o aducea la reuşitele lui, nu-i păsa că mai spusese probabil de sute de ori aceleaşi lucruri, că plictisea auditoriul, se considera centrul lumii. Îi plăcea să tragă la măsea şi invariabil sfârşea în scandaluri monstru, în care îi acuza pe toţi de învârteli şi maşinaţiuni ca să pună mâna pe posturi şi premii. Fusese recunoscut, respectat, premiat, membru în fel şi fel de comitete extraliterare în ambele regimuri, printre puţinii ajunşi în vârful ierarhiei comuniste şi asimilaţi şi în vârful celei capitaliste, după un purgatoriu atât de efemer, că parcă nu fusese. Avea meritul că se împotrivise oricărei autorităţi mereu, oricare era ideologia acesteia şi multă vreme generaţiile noi îl consideraseră un reper, înainte să-şi admită eroarea. Scrisese enorm în ultimele patru decenii, câte un roman gros de patru sute de pagini la fiecare doi, trei ani.
Un singur critic avusese curajul să demonstreze că în mai toate se învârtea acelaşi personaj anost ascuns sub nume şi ocupaţii diferite: ilegalist comunist care lupta împotriva nedreptăţii sociale, patriot care lupta împotriva armatei naziste, activist care lupta pentru construirea comunismului, orânduirea cea mai luminoasă, luptător în munţi împotriva comunismului, vânat ani în şir de trupe securiste năroade. Cu acel text critic se produsese o falie în receptarea literaturii române şi apele se separaseră net în două, canonul vechi şi canonul nou, iar spre marea mea stupoare, deşi eram convins că veteranul avea în mână atâtea pârghii pe care să le mişte şi atâtea frânghii de care să tragă, încât nimeni nu-l putea clinti din scaunul pe care şi-l alegea, canonul nou începuse să câştige vârtos teren, un altfel de literatură să fie apreciată. Dar romanele veteranului încă se studiau la şcoală, se tipăreau în ediţii fără număr, deşi nu mai interesau pe nimeni, tirajele erau trimise la biblioteci orăşeneşti şi comunale sau sfârşeau în depozitele anticariatelor. Dacă asemenea ştiri erau cumva adevărate, era convins Nicodim Robotan, nu putea fi decât un complot al breslei, dar mai degrabă erau doar zvonuri răuvoitoare, nu şi-ar permite editorii unui sistem ce cântăreşte fiecare bănuţ să nu ţină cont de criteriile pieţei, iar asta însemna că Nicodim Robotan se căuta. Criticului literar care îndrăznise să analizeze decăderea unor condeie ca Nicodim Robotan, încremenite într-un proiect depăşit şi fără căutare, zicea el, i-a intentat un proces de calomnie, câştigat în mod simbolic de veteranul romancier. Adică urma să primească un leu din partea criticului. Pe marginea leului ăstuia socotit victorie supremă scrisese atâtea texte ditirambice, încât aproape că alcătuiau şi ele un roman.
De ce fusese invitat la concursul de la Torino, ştiau doar organizatorii. Toate istoriile literaturii îl descriau pe Nicodim Robotan ca pe promotorul romanului psihologizant, la leghe distanţă de romanul poliţist. Nababului din Torino sigur i-l recomandase vreun funcţionăraş nostalgic şi încremenit în post la vreo ambasadă românească sau poate şi-l amintea nababul însuşi de pe vremea când trăia în ţară şi-i citise vreun roman despre care se spunea, ca despre cele mai multe, că e deschizător de drumuri.
Laura Mogan era parcă replica lui feminină, ca Eva plămădită din coasta lui Adam. Femeie în floarea vârstei, încă tânără, abia trecută de treizeci şi cinci de ani, sigur avea să rămână la vârsta asta încă un deceniu, înaltă, subţire, cu un enorm nas acvilin, ochelari de fiţă care-i ascund ochii înguşti, mici şi fără expresie, părul roşcat prins invariabil într-o coadă de cal care-i biciuie umerii, o femeie uscată, dar cu sânii bogaţi şi picioare muschiuloase, de fostă baschebalistă. Mai degrabă urâţică, dar cu un verb nebun şi o vervă neobosită care-o făceau aşteptată, temută, adorată şi adulată în mai toate cercurile în care se învârtea. Se zvonea că nu-i scăpase niciun bărbat asupra căruia îşi oprise privirile, dar nimeni nu se lăudase vreodată să fi ajuns în patul ei, într-o lume în care aproape toţi trăiau din asemenea lăudăroşenii. Sigur că fusese necruţătoare cu rivalele, pe care le îndepărtase brutal, încât vreo două mai sensibile căzuseră în depresie, dar lumea, din nou, prefera să nu ştie şi să nu discute, cine se angajează în luptă fără să-şi cunoască puterile obţine ce merită.
Nu se măritase, iar când se convinsese că n-avea să se mai întâmple, umpluse târgul cu teorii despre dispariţia cuplului aşa cum îl cunoaştem de când e omul, pentru că, zicea ea, monogamia e o prostie, omul e făcut să se acupleze, nu să şi trăiască în cuplu, aşa cum o prostie e să ai grijă de plozi până la moarte. I-ai făcut, statul să-i crească. Cu teoria asta îşi ridicase multă lume în cap, dar se făcuse şi foarte cunoscută, feministele o adorau, îi erau cele mai fervente cititoare şi nu lipseau de la nicio acţiune publică la care era prezentă. Asta însemna auditoriu cu carul şi, cum de la o vreme toate lansările de carte, conferinţele şi sindrofiile breslei se bucurau de prezenţe firave, organizatorii se învăţaseră s-o invite, cu orice pretext, siguri că se va isca într-o formă oarecare o sămânţă de scandal şi prezenţa va fi neaşteptată, doritoare să cumpere ce i se oferea şi, încă şi mai important, avidă să ducă ideile şi bârfele mai departe. Toată lumea era în câştig.
Iar Laura, după ce, la capătul unui deceniu de tăcere după un debut ezitant şi luat de mulţi în răspăr, reuşise să publice câte un roman aproape în fiecare an, se umpluse peste noapte de aproape toate premiile posibile, acorda interviu peste interviu cu o nonşalanţă sfidătoare şi era socotită printre stelele în ascensiune, sigur avea să marcheze epoca.
Adora discuţiile în contradictoriu, era precisă în tot ce spunea, putea fi şi neiertătoare. Avusese o soră sau un frate, nu-mi era foarte limpede, de care se despărţise definitiv în tinereţe, poate murise, niciodată nu vorbise pe şleau, de parcă ar fi povestit întâmplări auzite şi nesigure despre alţii, aşa cum practic niciodată nu-i amintea în vreo discuţie.
Ştiam toate astea de la Eloisa, pentru că, ei bine, Eloisa îi era prietenă, cel puţin aşa susţinea. Oricum se vedeau foarte des, la câte un restaurant unde încercau fără limită reţete sofisticate pe care Eloisa voia să mi le vâre pe urmă pe gât. Întâlnirile astea ajunseseră la intimităţi, Eloisa îi oferea pe tavă viaţa aventuroasă cu mine şi probabil Laura simţea că trebuie să dea ceva în schimb, lăsa să-i scape câte un secret de nimeni ştiut din viaţa ei, convinsă că Eloisa era singura fiinţă din apropierea ei care nu umple oraşul cu ce-a aflat şi poate nu-mi povesteşte nici măcar mie. Se înşela, mie îmi spunea, poate nu tot, dar destul cât să-mi fac despre Laura o părere diferită de a celorlalţi, o fiinţă vulnerabilă care ajunsese agresivă şi dominatoare doar pentru a se feri de lovituri asemenea celor primite în tinereţe.
Nimic din toate astea nu răzbătea în scrisul ei, însemna că e un caracter tare. Sigur nu s-ar fi dat în lături de la nimic să-şi atingă scopul. Şi sigur putea scrie orice. Bună alegere pentru un concurs.
Se decisese să arunce peste bord tot trecutul care-i ameninţa cariera, îşi construise un eu nou, iar drumul şi-l calcula cu o fervoare pe care n-am întâlnit-o decât la o mână de oameni, toţi cu încăpăţânare de lideri.
Găsise în Eloisa nu numai femeia care o admira, ascultând-o fără să crâcnească, ci şi o soră de suflet şi o pereche. Nu mergeau atât de departe încât să se fi îndrăgostit una de cealaltă, dar relaţia era suficient de ambiguă, încât să mă pună pe gânduri până şi pe mine, obişnuit cu fel şi fel de perversităţi.
Le mai apropia ceva, singurul lucru în care n-aveam nicio putere asupra Eloisei. Avea o pasiune secretă, din adolescenţă, voia să ajungă poetă, scria versuri de un penibil cumplit, prima oară când le-am citit, am râs în hohote, mi-am cerut scuze, mi-a mai arătat nişte încercări încă o dată, la fel de penibile, n-am mai râs, dar mutra mea sigur spunea la fel de multe şi din clipa aceea a jurat să nu mai discute despre poeziile ei cu mine.
Dar cu Laura era altceva. Mi-a mărturisit odată, când insista să calc pe urmele lui Simenon, că Laura avusese o părere diferită despre versurile ei, o îndemnase să continue să scrie, să nu ţină cont de părerea lumii, ba îi dăduse şi câteva sfaturi şi măcar la răstimpuri citeau împreună ce scrisese. Descoperea un teritoriu tabu, n-aveam puterea să intru în el, iar ele îşi puteau face de cap cum voiau, aproape că mă temeam c-o să-mi pierd Eloisa. Sigur acesta era un motiv ascuns al prieteniei lor suspecte.
Dacă stau bine să mă gândesc, nu funcţionarii Uniunii Scriitorilor îmi vorbiseră primii de concursul de la Torino, nici trăducătoarea romanului meu, nici editorul ediţiei româneşti, ci Eloisa, care aflase de la Laura Mogan, care la rândul ei insistase să merg, sigură că nu eram un individ de care să se teamă în vreo întrecere de orice fel, probabil trecuse numele meu pe vreo listă care ajunsese la oamenii Nababului, după care a tocat-o la cap pe nevastă-mea, care la rândul ei m-a tocat pe mine la cap, până am acceptat. Când m-am gândit mai bine cum de mă aflam pe lista aceea superscurtă era deja târziu.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire pentru Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
