Radu Aldulescu (n. la 29 iunie 1954, Bucureşti) a debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (ediţia I, Editura Nemira, 1996; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2006); Îngerul încălecat (Editura Phoenix, 1997, ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2011); Istoriaeroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (ediţia I, Editura Nemira, 1998; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (ediţia I, Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004; ediţia a II-a, Editura Corint, 2006; ediţia a III-a, Editura Cartea Românească, 2009; ediţia a IV-a, Editura Polirom, Top 10+, 2012); Mirii nemuririi (Editura Cartea Românească, 2006), Ana-Maria şi îngerii (Editura Cartea Românească, 2010). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneţia.
"Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit. De la tinereţe pîn' la bătrîneţe şi totodată de la bătrîneţe tînjind spre tinereţe şi mai departe, revenind în permanenţă în acest punct terminus - aici mi-am tăiat inima în bucăţi ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip şi fără mărire, aici am şezut şi am plîns etc. Ori de cîte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecît întîmplările, lucrurile şi personajele inventate. Un cerc vicios (Oare de unde voi începe a-mi plînge faptele vieţii mele celei ticăloase?) pe care vreau să cred că l-am rupt definitivînd acest roman, supravieţuind experienţei personale care l-a declanşat, salvîndu-mi iarăşi viaţa scriind." - Radu Aldulescu
*
După un cot al şoselei, dincolo de dealuri apărură în zare munţii cu urme de zăpadă pe creste. Andreea îl strînse pe bărbatu-său de mînă. N-o mai mînca, nu se mai plictisea, i se luase probabil glasul de emoţie. Numai ce vorbise de munţi şi uite-i! Nu mai era nevoie să se străduie pentru a se închipui plecată în vacanţă, într-o călătorie plină de surprize plăcute, precum un program prelungit de desene animate. Peste încă doi kilometri, tot pe dreapta, aidoma cimitirului acela privat de la ieşirea din Bucureşti, alt ţarc dreptunghiular: gardul înalt de trei metri, de culoarea cimentului crud, cu foişoare pe coame, platforme şi cuşti hexagonale cu geamuri mari, ca punctele de supraveghere din aeroporturi, amplasate în colţuri şi pe laturile mari ale dreptunghiului, iar dintre clădirile lungi şi joase, ca nişte hangare, se înălţau turlele căptuşite cu tablă ale unei biserici - o puşcărie, Penitenciarul Frăsineni, care nu exista cînd fusese Robert prima şi ultima dată aici. Oricum nu-şi prea amintea împrejurimile, nu recunoştea peisajul decît extrem de vag. Totul se schimbase; treizeci de ani sunt destui, prea de ajuns, te ia groaza... Îmbătrînise, îmbătrînea de la o secundă la alta: pe măsură ce timpul îi expira, pierzîndu-şi treptat consistenţa, diluîndu-se, memoria se dilua şi ea pulsînd în erecţii intermitente, refăcînd traseul: cimitirele... fabricile... combinatele... puşcăriile... Ţarcurile! Adevărul e că n-a dus lipsă. I s-au dat chiar cu asupra măsură, mai cu seamă că de o vreme învăţase să şi ceară, Doamne, dă-mi lacrimi şi umilinţă şi aducere aminte de moarte... Nu mai avea practic ce să-şi amintească, deşi Frăsineniul era un oraş la fel de familiar ca cele prin care trecuse în drum spre el. Nu exista în urmă cu treizeci de ani şi totuşi şi-l putea aminti din nişte discursuri cu iz de litanie, nişte efluvii de vorbe duduitoare, vindicative, cu accent ţărănesc peltic, urcînd şi coborînd pe valuri de aplauze, urale, lozinci scandate. Valuri, avalanşe, cataclisme eliberate parcă din fundul pămîntului, de sub talpa iadului. Se întîmpla să le audă la difuzoarele din halele fabricilor sau din sălile de masă ale puşcăriilor. Tătucul care dădea decrete de amnistie, deh, adevăratul părinte al hoţilor, violatorilor şi criminalilor, singurul care ştia cu adevărat ce-i în sufletul lor, fiindcă mîncase şi el pîinea lor cîndva. Eroul între eroi declanşînd cataclismul mulţimilor, intercalat uneori de programe de muzică populară, cu cîntece din repertoriul Privighetorii Carpaţilor. Tătucul, eroul, deh, l-au omorît, l-au împuşcat ca pe un cîine... Oricum, fuseseră nişte vremuri de pomină, ale tinereţii lui Robert Diavolul călcînd în picioare lacrimile şi umilinţa şi aducerea aminte de moarte, măcar că i se dădeau cu asupra de măsură. Tinereţea lui ştanţată, însemnată cu fierul încins al discursurilor acelea, tot mai îndepărtate, făcînd şi ele să se dilate memoria în erecţii intermitente: planul de sistematizare... ştergerea diferenţei dintre sat şi oraş... partidul... poporul... industrializarea... modernizarea... în conformitate cu învăţăturile... în spiritul ideilor... societatea socialistă multilateral dezvoltată... visul de aur al omenirii... să facem totul să facem totul să facem totul. De bună seamă că din vorbele astea s-a ivit Frăsineniul pe care-l vede acum: un cartier de vreo două sute cincizeci de blocuri cu patru etaje, printre care nu mai există nici o casă din vechea aşezare. Cele cîteva tipuri de blocuri ar putea da seama la o adică de felul cum a evoluat în timp grija partidului faţă de om: blocuri cu balcoane şi fără balcoane, tip ghetou, cu faţade cenuşii sau acoperite cu strop de tencuială dată cu vinarom, tip cămine de nefamilişti, cu grătare încărcate cu oale şi crătiţi la ferestre, sau mai cochete, ca-n staţiuni turistice, cu acoperişuri şi mansarde placate cu ţiglă roşie şi faţade ornate cu motive folclorice şi figuri geometrice încastrate în tencuială, flori stilizate, fluturi, brăduţi, perechi de dansatori.
Ştiuse, desigur, auzise, dar îi fusese pur şi simplu imposibil să-şi închipuie: aşezarea, satul care-i umblase prin cap tot drumul amestecat cu cîntecele Privighetorii, nu mai exista. Dispăruse pe veci dimpreună cu vremurile alea şi cu tinereţea lui. Amintirea acelui Frăsineni îl ajungea parcă acum din urmă dînd să-l strîngă de gît: Ce naiba căuta el aici cu femeia asta după el? Nu mai erau vremurile şi nici ei pentru te miri ce peţeală năucă, îndrăcită, ca cea din urmă cu treizeci de ani... Iarăşi uitase, n-are decît să repete iarăşi pînă i-o intra în cap definitiv: veniseră aici pentru a se stabili definitiv, să găsească ceva ca o locuinţă, ieftină, ca pentru buzunarul lor, constrînşi de lacrimi şi umilinţă şi aducere aminte de moarte. Din proprie dorinţă de fapt. Unde mai pui că-s şi grăbiţi, măcar că se cuvine să caute pe îndelete, să cerceteze, să cumpănească, să aleagă cu mare atenţie ce i-ar aranja ca preţ şi confort. Cumpără doar o casă, nu o haină sau o tigaie. Ceva pentru o viaţă. Uite însă că viaţa lor se întîmplă de azi pe mîine, tot pe grabă. L-au lăsat pe Andrei cu doamna Fota, de care nu pot abuza mai mult de două-trei zile, în afară că-n cel mult trei zile trebuie să-şi ia calabalîcul, să lase garsoniera goală pentru cei cărora le-au vîndut-o - o familie de negri congolezi găsiţi printr-un anunţ la ziar şi care vorbesc româneşte fără urmă de accent; sunt aici de nişte ani buni, dinainte de revoluţie şi au mai apucat să afle că au nu mai puţin de nouă copii, Dumnezeule, vor sta claie peste grămadă unde ei au stat cu un singur copil. Trebuie că aşa se obişnuieşte la ei, acolo de unde vin. Obiceiul ăsta trebuie că le-a prins bine aici. Există oameni mai strîmtoraţi şi decît ei, a remarcat Robert în treacăt. Andreea însă n-a avut vreodată stare să ia aminte la strîmtoarea altora şi mai cu seamă acum, cînd atît de tare arde de nerăbdare să scape de propria strîmtoare, de pericolul de a fi scoasă afară-n stradă, aşa încît să se vadă odată mutată.
S-au hotărît pe loc pentru primul apartament pe care le-au picat ochii, scris căznit de o mînă vag alfabetizată pe un bilet dintr-o foaie de caiet dictando, alături de alte zeci de astfel de anunţuri de vînzări de locuinţe, mobilă sau maşini lipite pe un panou pentru afişaj electoral din piaţa oraşului, unde i-a lăsat microbuzul. Le spusese şoferul microbuzului că-s acolo apartamente de vînzare căcălău. Căcălău, măria ta, ca-n povestea cu regele. Ai de unde alege, uite-l! Ăsta-i al nostru. Cu două camere. Notează adresa, tăticuţule, strada Petre Zugravu... Uite că scrie şi preţul. Extraordinar! Incredibil! Or să ne mai rămînă şi bani, o grămadă de bani. Apartamentul costa cam trei sferturi din suma rămasă din vînzarea garsonierei, după ce plătiseră datoria la întreţinere care-i constrînsese să vîndă, pentru a nu fi evacuaţi. Gîfîiau deja ameţiţi de bucurie. Zăboviră acolo cît să-şi tragă sufletul printre tarabele cu legume şi mărfuri de tot felul de-ale privatizaţilor, iar de jur împrejur barăci de cîrciumi cu una şi aceeaşi firmă: Caracatiţa S.R.L. - grătare cu mici şi terase cu mese şi scaune de plastic, unde sărbătoriră izbînda în avans bînd cea mai ieftină bere la halbă pe care o pomeniseră vreodată undeva, iar mititeii erau şi ei mai mari şi mai ieftini decît oriunde în lume. Extraordinar! Incredibil!
Se întoarseră în piaţă pe înserat, ca să prindă ultimul microbuz înapoi spre Bucureşti. Trei ceasuri şi jumătate dus, trei ceasuri şi jumătate întors, şi tot trei ceasuri şi jumătate le fuseseră prea de ajuns ca să facă un tur al oraşului şi să perfecteze tranzacţia plătind avansul apartamentului găsit pe panou, unei familii de disponibilizaţi de la Combinat. Oamenii fuseseră puşi pe liber, primind în schimb salariul pe doi ani. Vindeau apartamentul şi se duceau la ţară unde-şi renovau o casă şi-şi deschideau un magazin... Lumea circulă, tăticuţule, se mută de colo-colo, cumpără, vinde, face case, îşi deschide afaceri... Şi ei circulau, pînă la un punct erau şi ei în rîndul lumii, mă rog, ne-am înfipt aici pe viaţă, definitiv, constată Andreea cu oarece regret. I se mai tăiase din avîntul iniţial, înţelegînd că trebuie să-şi ia adio de la Bucureşti, ceea ce nu s-ar fi putut spune despre Robert: păi unde-i mai bine decît aici? La cea mai ieftină bere, la cei mai ieftini mici şi tot ce văzuseră pe tarabe şi la buticurile de la parterurile blocurilor era mai ieftin decît în Bucureşti şi nu mai spun apartamentele. Disponibilizările făcuseră să scadă preţurile. Oamenii vînd şi pleacă unde găsesc de lucru mai lesne. Pentru ei însă, mai mult decît orice conta că-şi găsiseră un acoperiş deasupra capului.
Odată instalaţi, se puteau în sfîrşit dumiri unde nimeriseră. Aer curat, ozonat, linişte, în unele ceasuri ale amiezei nu vedeai ţipenie de om pe străzi, iar prin livezile şi pădurile de pe dealuri puteai să umbli o zi întreagă fără să vezi pe nimeni. Un oraş părăsit, ceea ce nu era totuşi decît o impresie. Lumea pleca la lucru dimineaţa devreme spre Cîmpulung, Piteşti, Rîmnicu Vîlcea, pe la firme sau ce mai rămăsese din fabrici şi combinate după disponibilizări şi se întorcea seara tîrziu după 50 sau 120 de kilometri de navetă făcută cu microbuzul. Mai bine de jumătate din cele două sute cincizeci de blocuri se înşirau de o parte şi de alta a trei kilometri de şosea-bulevard central purtînd un nume pe măsură, Dacia, paralelă cu rîul şi străbătînd platoul deschizîndu-se şi lărgindu-se printre şiruri de dealuri cu păduri pe coame, spre nord, spre zarea peste care se profilau munţii. Din şoseaua-bulevard se ramificau spre vest şi est străzi care aproape că ajungeau la cîmpurile şi zăvoiul de pe malul rîului şi la livezile de meri şi pruni care începeau la poalele dealurilor şi urcau pînă-n buza pădurii.
Bordeiele rudarilor cioplitori de linguri şi fuse din lemn de frasin zadarnic le-ar mai fi căutat Robert. Dispăruseră ca şi cum nu fuseseră vreodată. Dispăruseră şi casele de la drum, cu tot cu drumul. Din satul pe care-l ştia rămăsese doar numele, lipit acum de oraşul construit pentru salariaţii combinatelor din zonă, într-o vreme cînd lumea auzea din cuvîntările lui Ceauşescu, indicaţiile şi planurile de sistematizare, că toată valea asta a şoselelor care leagă Frăsineniul de Piteşti şi Vîlcea avea să fie garnisită cu salbe de blocuri pentru muncitori ce vor lua locul satelor pînă după anul 2000, un termen-obiectiv nu foarte îndepărtat şi nu imposibil de realizat, dacă n-ar fi venit revoluţia să dea peste cap planurile şi indicaţiile, împiedicînd totodată transformarea Frăsineniului într-o periferie a unei metropole de vis, parte din acel vis de aur al omenirii, îndelung invocat, promis şi rîvnit şi de care s-a ales praful şi pulberea. Vremurile s-au răsucit şi s-au pritocit de nu le-ar mai fi recunoscut nici unul ca Robert Stan zis şi Satan şi Diavolul, trecut ca prin brînză prin acel vis de aur şi prin praful şi pulberea lăsate-n urmă, pentru a încropi din propria viaţă un soi de lucrătură a diavolului şi pentru a simţi pe pielea lui şi-n carnea lui timpul debilizîndu-se, diluîndu-se pînă aproape de dispariţie, mai ales după acel fatidic an 2000, cînd tot mai mulţi asemenea lui, roşi pînă la os de sărmănie, ar fi dat să se întoarcă precum într-un paradis pierdut în acel vis de aur, dimpreună cu tătucul, eroul între eroi, tatăl minciunii şi tartorul tuturor capetelor înfierbîntate de delirul lui, în pofida unor blesteme precum ale sătenilor din Frăsineni, cu casele şi gospodăriile demolate pentru a face blocuri pe locul lor.
N-ar fi fost mare lucru ca urmele acelor blesteme să stăruie încă în aerul ozonat din preajma munţilor şi dealurilor împădurite, ca nişte semne ale vremurilor în continuă pritocire. Pe şoseaua-bulevard central şi pe străzile care dădeau în ea treceau jeep-uri ca nişte tancuri de lux şi limuzine scumpe de toate neamurile, iar pe dealuri apăruseră cîteva vile cu faţade zugrăvite-n culori ca nişte ţipete, cu terase vaste, geamuri imense, fumurii, de termopan, curţi pavate cu dale de gresie şi marmură, garduri şi porţi din fier forjat cu camere video de supraveghere pe ele, imitînd domenii din filme cu clanuri mafiote şi magnaţi miliardari - un alt soi de vis de aur, la care n-au visat la o adică neam de neamul lor de activişti şi secretari de partid judeţeni, primari de comune şi orăşele de provincie, directori şi şefi de secţie din combinate, deveniţi peste noapte patroni, oameni de afaceri prosperi, consilieri locali, şefi de filiale de partid, parlamentari, multimilionari în dolari şi euro emanînd o pricopseală ce pare să-şi tragă vlaga dintr-o plămadă duhnitoare, învîrtoşată, de chin, sărăcie lucie şi potop de nenorociri de toată mîna, precum accidente de circulaţie cu tot mai mulţi morţi şi răniţi pe şoselele tot mai aglomerate, boli mortale îndesindu-se şi diversificîndu-se aidoma unor pedepse nemaiprididind să facă faţă păcatelor tot mai multe şi mai grele, morţi subite sau agonizante provocate de droguri, alcool şi alte soiuri de vicii, crime ivite din certuri la beţie, tîlhării, răfuieli, răzbunări, suiciduri, matriciduri, fraticiduri, cataclisme naturale tot mai dese şi cu tot mai multe victime, conflicte armate şi atacuri teroriste.
El unul revenise după treizeci de ani, înţelegînd în sfîrşit că n-ar mai fi avut de ales, că vine o vreme cînd eşti constrîns să te limitezi, pe măsură ce împrejurările devin tot mai potrivnice şi totodată prielnice resemnării, împăcării şi liniştirii, ce tîmpenie, să ai bani de cheltuială. Aia e că nu mai ai, ai cam cheltuit tot, ai rămas pe scîndura goală. Aici ar fi fost să fie staţia terminus. În Frăsineni, într-un apartament cu două camere cocoţat pe coasta unui deal. Pe ferestrele bucătăriei şi a uneia din camere se vedeau munţii, iar pe pajiştea în pantă de sub fereastra celeilalte camere păşteau mai mereu două vaci şi o iapă împiedicată de picioarele din faţă cu un mînz după ea. Cînd se săturau de iarbă, Robert le vedea coborînd panta la containerul cu gunoi de lîngă blocul de peste stradă, ca să tragă cu dinţii de gunoaie, să le răsfire pe jos şi să-şi aleagă de mîncare din ele. Iapa zvîcnea din copitele din spate ca să alunge cîinii care mîrîiau şi lătrau întărîtîndu-se unii pe alţii să-şi apere teritoriul şi hrana, păstrînd o distanţă strategică potrivit de mare, care să le permită eventual să muşte şi să fugă, fără a fi ajunşi de copitele iepei şi coarnele vacilor, de unde se vede că războiul supravieţuirii cere vigilenţă, atenţie, strădanie neîncetată. E un război, o luptă, chiar dacă e loc sub soare şi pentru învinşi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
