"Daca 'Dumnezeu a murit', n-ar trebui sa-i gasim osemintele undeva? Ce-ar fi ca ele sa fie descoperite in pamantul pe care s-a cladit Bucurestiul, sub artere de circulatie, blocuri, biserici, monumente - care devin geografia sublima a cimitirului divin? Iar imensul schelet sa inceapa sa fie dezgropat, in timp ce Capitala se preschimba intr-o catacomba, groapa domnului Faratara." Iata premisa grotesc-apocaliptica de la care porneste romanul lui Dan Persa. Un pretext pentru a sonda medii sociale, cutume, profesii, credinte, educatia si cultura anilor de "tranzitie". Politicul si societatea civila, stilul vietii de zi cu zi, disperarile si sperantele romanilor.
Avem astfel imaginea, prin capitala sa, a unei Romanii in acelasi timp existente si posibile, in acelasi timp reale si metafizice, a Romaniei in acelasi timp postcomuniste si eterne, a Romaniei atee si crestine? (Florin Slapac). Dan Persa, autorul romanului, s-a nascut la 26 ianuarie 1960 in Gherla. A debutat editorial in 1987 cu romanul Vestitorul, la Editura Albatros din Bucuresti. Vestitorului i-au urmat romanele Sah orb... (Editura Albatros, 1999) si Razboi ascuns (Editura Albatros, 2005), plus volumul de versuri Epopeea celesta (Editura Vlad&Vlad, Craiova, 1999). Este prezent in antologia Concert la patru maini (Editura Ex Ponto, Constanta, 2005). Cartile sale au obtinut numeroase premii literare nationale si au fost consemnate in mai multe carti de interviuri si de critica literara.
In prezent, colaboreaza cu proza, eseuri critice, cronici ale evenimentelor de actualitate si toate speciile genului publicistic la majoritatea revistelor culturale din tara. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Vestitorul misterelor Bucurestilor sau ieroglificeasca istorie a enigmelor din orasul nostru
Capitanul alerta sectia. Si armele au fost scoase din rastele. Munitia a fost distribuita. S-a produs un pic de zarva, zapaceala, galagie. Oamenii de la Sectia Moravuri fusesera cocolositi. N-au mai iesit la actiuni-fulger de cine stie cand. De parca victimele isi pot astepta oricat salvatorii. Capitanul era incruntat gandind acestea. Era sectia lui, la o adica. Isi va educa oamenii fara ocol. Dadu ordin, incolona plutonul. S-au suit in masini si, vajaind din girofaruri, purcesera spre locul faptei. S-au infipt ca o sageata in bezna Bucurestilor ramas fara iluminare pe mari parti. Drumul trecea pe buza gropii domnului Faratara. Politistii privira in ea: o genune, un abis, dar mai rau de atat, pentru ca nu-i ghiceai adancimea: un hau. Aproape de Piata Romana, unuia dintre ei ii paru ca vede ceva. Cum pricepuse despre noul sef ca nu-i molau si cere vigilenta, striga: Stai! Si raporta: Am zarit o miscare suspecta. Au coborat tiptil ca mata, s-au strecurat ca serpii. De unde au ajuns, tot coborand, putura sa vada: un ins mic, gras si cu toate astea agil mosmondea ceva in groapa, inspre partea unde inginerii inchisesera cu grilaje gurile cascate din tronsoanele de metrou sectionate de sapaturi. Alarma falsa: era unul dintre cei loviti de soarta, un cersetor, poate putin si hot, cand se nimerea sa-i cada cine stie ce saracie sub mana, rufos, cu patru randuri de haine pe el, incat parea, de la distanta, in bezna, indesat. Primi doua suturi in cur de la plutonier si pleca blestemand. Poate din pricina blestemelor, ploaia porni sa bata, piezis.
Plutonierii inaintau vigilenti, capitanul ii indemna cu cascheta scoasa de pe cap, ca tot nu mai oprea ploaia; mergeau parca printr-un taram de dincolo - si ii putem spune asa de vreme ce nimeni nu a vazut alt taram decat pe al nostru si nu are stire despre felul cum va fi aratand Raiul, Iadul, pantecosul Tartar, malosul Stix, ori baremi inflorita lunca a Apei Sambetei. Toate cate le credem ne sunt inchipuiri, pavaza cu brizbrizuri fata de prea anostele imprejurimi reale in care suntem obligati sa ne saltam viata ca pe-o scanteie ce se stinge in clipa, de nu ca pe-un taciune. Sau ca pe-o scarnavie. Si mergand ei asa, vazura sus, pe buza surpaturii, un bec anemic ce parea ca le atine calea, taind bezna cu un giulgiu fotonic, dincolo de care nu mai vedeau nimic, orbiti, dar se bucurara de lumina, desi era atat de slaba, incat bataile lanternelor pareau lame de bisturiu taind in ea. Dincolo de panza de lumina a becului de pe un stalp ramas prin cine stie ce minune pe marginea gropii, rapa domnului Faratara se adancea si mai mult, de aici a fost dezgropat un cot al mainii fapturii gigante, isi spuse capitanul Gore, un cot ce intrase mai afund in pamant, pentru ca oamenii se sprijina in coate, nu au alt sprijin, sarmanii, nici morti, numai pe coate poti conta si, gandind astfel, se destinse din nou, iar plutonierii sai, simtindu-l, s-au relaxat si ei, putin buimaci, ametiti de acel drum parca peste un pamant ce se cutremura, se rotea sau dansa infoiat ca un hulub, ca o roata de balci. Au tot coborat, incat de la o vreme fiorii le-au ciobit sira spinarii, cat de adanca poate fi groapa, dom'le, se intreba capitanul Gore, ca doar stia din stiri ca nu sunt multe denivelari si fundul ei este aproape plat, dar coborau mereu, de vreo jumatate de ceas, asta-i buna, ce sa se fi intamplat, de-ar fi fost superstitios si-ar fi zis ca, prin cine stie ce dracie, fundul gropii domnului Faratara s-a surpat si surpatura a dat in chiar borta ce duce spre iad, iar de le-ar fi spus asta plutonierilor, ei ar fi crezut, poate, mai cu seama ca de o vreme auzeau zbierete, un soi de mieunat subtire si lugubru de pisica; un glas foarte uman si alte glasuri, abia ghicite, probabil din pricina distantei, il insoteau, facand ca toate lighioanele. Mergeau parca printr-un tunel, deasupra nu mai zareau cer, nori, luna, ci doar pamant mancat de radacini, din care cadeau rari picuri de apa limpede si rece, lovindu-i dupa ceafa si din lovitura imprastiindu-se in jur sparti in farame ce le improscau obrazul, si-au scos batistele, zadarnic, erau ude si mucegaite, au vrut sa le arunce dar capitanul i-a oprit, poate vom avea nevoie de ele in alt scop, a spus el, fara a gandi la un folos anume, ci doar din precautie, avand in minte imaginea unor cearceafuri rupte transformate in franghii pe care sa cobori, sa evadezi dintr-un spital sau dintr-o inchisoare ori sa te lasi sa te prelingi printr-o borta ingusta. Rase apoi in sinea lui, desi nu-i prea ardea de ras, cum sa-ti treaca prin cap sa faci franghii din fasiile unor batiste rupte, isi spuse el, ca sa fugi din lumea omeneasca in alta - si inca unde! -, doar oboseala e de vina, anii de slujba, de stres, ca si ziua asta nesfarsita, inceputa cu sortarea dosarelor, cu dorinta de a gasi un caz mai acatarii, cu pofta afirmarii ce, iata, l-a impins la actiuni nesabuite, apucase pe drumul spre iad, ba i-a tras si pe altii dupa el, nu putini, dar, ce-i drept, cara cu el oameni ai datoriei, care nu se pot plange, prin soiul slujbei lor, ca au dat nas in nas cu Satana, asta daca dracii or avea si ei nas si nu doar doua gauri intr-un obraz ca un bot de bou... Iar acum plutonierii s-au oprit, stau ciopor, de parca ar fi fost inconjurati de inamici, privesc in toate partile, dar nu se zareste mare lucru in bezna, inchipuiri doar, mai rele chiar decat o aratare, pentru ca dihaniei ii poti veni de hac, te poti bate cu ea in lupta dreapta, pe cand inchipuirea n-ai de unde-o apuca, n-o strapunge nici glontul, n-o taie nici baioneta, ci, aidoma Hidrei, de vrei s-o spinteci, alte mii se nasc in loc, mai inspaimantatoare inca. Dar, cand se apropie, capitanul vazu ca plutonierii s-au oprit deoarece se aflau la o rascruce, tunelul se rupea in cinci galerii si nu stiau pe care sa apuce, isi asteptau seful sa le arate drumul bun, insa seful nu stia nici el. Statu o vreme ca prostit capitanul Gore, sa dea cu banul parea inutil, pentru ca banul are doar doua fete, iar ei aveau inainte cinci ganguri, sau ce-or fi fost, hai sa zicem, de pui la socoteala si muchia monedei, la o aruncare poti hotari pe care din trei cai sa apuci, desi probabilitatea sa cada muchia e prea mica, dar cand e vorba despre cinci, nu sta in putinta omului sa aleaga. Si, totusi, experienta, instructia, regulile artei razboiului in societatea civila il ajutara si de data asta ca de atatea ori in viata si capitanul numi un cercetas, pe plutonierul Gaul Poma, desi era cam gras si nu s-ar fi strecurat prea usor daca pasajul s-ar fi gatuit, mergi si investigheaza, a spus capitanul, iar plutonierul s-a supus, n-ar fi plecat de langa ceilalti oricat i-ar fi ordonat capitanul, fie de-ar fi stiut ca-l paste Curtea Martiala, dar acelui cuvant, "investigheaza", nu i se putu opune, prea era implantat in fiecare fibra a corpului sau, ii infuza mintea, incat porni, tarsindu-si pasii si cu automatul balabanindu-se in mana, pe tunelul din stanga, pierind din ochii tovarasilor sai ca inghitit, iar dupa vreo trei minute se auzi urletul lui. A fost infipt intr-un trident incins, spuse plutonierul Pan Dersa, care incepuse sa aiba viziuni, iar ceilalti plutonieri se trezira ca-l regreta pe capitanul Soare, fostul lor sef, predecesorul capitanului Gore la carma Sectiei Moravuri, care macar ar fi facut lumina. Capitanul Gore il numi atunci pe plutonierul Reban sa investigheze urmatorul tunel si plutonierul se pierdu in bezna lui, tarsindu-si pasii, iar urletul i se auzi cam dupa cinci minute, A fost jupuit si pus in saramura, spuse plutonierul Pan Dersa, incat capitanul Gore fu nevoit sa le ceara plutonierilor, intr-un scurt discurs iscusit, sa ofere dintre ei voluntari, deoarece nu mai avea obraz sa numeasca el investigatori dupa intamplarile nefericite, incat sfrijitul plutonier Martarescu fu scos in ghionti din randuri si fu obligat sa porneasca pe al treilea traseu, sa examineze ce si cum; el porni, tarsindu-si pasii, pe tunelul din extrema dreapta, iar urletul lui se auzi dupa noua minute, A fost aruncat intr-un ceaun cu apa clocotita, la fiert, spuse plutonierul Pan Dersa, iar capitanul Gore, cazut pe ganduri, nu mai avu suflet sa trimita alt plutonier sa aleaga intre cele doua tuneluri ramase, ci hotari sa porneasca el insusi; porni tarsindu-si pasii si dupa vreun sfert de ceas se intoarse, cele doua tuneluri ce-au ramas, spuse el, se unesc dupa vreo cincizeci de metri, deci cele cinci pasaje sunt doar patru, stim acum calea buna, inainte-mars. Pornira toti, tarsindu-si pasii si, dupa vreo jumatate de ceas, zarira iesirea din tunel, cred ca a fost un tunel de metrou, spuse unul din oamenii sai, gata sa demitizeze, pe dracu' tunel de metrou, spuse atunci capitanul Gore, in timp ce ieseau, in pas gimnastic, afara, nimerind iar in groapa domnului Faratara, unde-si incepusera misiunea si aveau, jura capitanul, s-o sfarseasca tot acolo. Ii intampina aceeasi muciornita, aluviuni aduse de apele ploii, aceleasi plante cu trei frunze si fructe ca buzduganele, singurele, luna covasita in nori vineti, ploaia marunta, dar mai era ceva acum in peisaj, un dram de speranta, dupa cele patimite cu putin inainte... Drepti! striga capitanul Gore, iar pentru cei interesati vom spune ca plutonierii au incremenit, ordinul e mai puternic ca magia in inima celor ce au primit ascultarea in san si-o incalzesc acolo ca pe-un sarpe.
Subtire si ager, aerul rece le intra sub tunici cum ar intra sub o sutana si ii infiora si fiorul le preschimba vederea, plutonierii isi vedeau acum capitanul ca pe un inger rebegit, ciudata si de neinchipuit infatisare pentru un capitan, isi tremura aripile stranse in jurul trupului ca un scut, cateva pene erau razletite de ploaie si vant, una chiar zbarnaia ca o morisca, hai, Gore, spuse plutonierul Pan Dersa, avand o viziune, dar capitanul nu se vedea ca inger, pentru cei interesati vom spune ca pentru el inger insemna un soi de pinguin melancolic si cu capul in nori, vru sa-l apostrofeze pe plutonier fiindca i-a spus pe nume si jura ca-l va desemna volintir la prima misiune imposibila, sa dea in nas cu greul, dar nu apuca, in raza vizuala atat de nauca in care isi puteau roti privirea le sari o mogaldeata sau asa ceva, parea un fel de tap negru, cu barba si perciuni, cu coada ca un pamatuf in vant, puternic pe picioare, intortocheat la minte, behai catre ei, chemandu-i parca, dar capitanului Gore nu-i venea sa asculte de-un tap, hai, macar maior sa fi fost, mai mergea... Oamenii au uitat numele eroilor, isi spuse, au apucaturi de lighioana, uite la plutonierii mei, ar fi trebuit sa stie de sprintenul Ahile, de viteazul Tidid Diomede dar, cand colo, se caca pe ei indata ce au vazut un tap, tremura, dardaie, iar plutonierul Pan Dersa are viziuni, iar pentru cei interesati vom spune ca viziunile le naste frica, dar aici capitanul nu are dreptate, in parte macar..., frica o fi impulsul, numai ca mai trebuie ceva glagorie poetica in cap ca sa ai viziuni, n-or fi fost toti profetii doar niste mocofani, chiar daca viziunea este o lamentatie, ne cade cetatea in cap, ne loveste Dumnezeu cu molima maniei lui, cu urgia dreptatii si neprihanirii pe care le cere de la noi si noi nu i le putem oferi, neamul ni se va risipi si asa mai departe, lamentatii peste lamentatii, dar ce e lamentatia daca nu un poem. Capitanul isi privi plutonierii, Aldu Radulescu, Marius Pupan... cadaverici, desi tapul, dupa ce-i privise un timp, mirat parca de prezenta lor nevestita, o rupsese la fuga. Asadar nu ne cheama, isi spuse capitanul Gore, vazand ca tapul a fugit, iar cand cineva o ia la sanatoasa din fata politaiului, e semn ca politaiul sa se ia dupa el, are constiinta patata, e dat in urmarire generala, l-a ars pe careva la mustata, ori poate fi un nimeni in drum si plin de praf, dar tot trebuie vazut ce-i cu el, orice om, fie si abatut, e un potential infractor, asta e regula societatii civile pentru un politai, iar politaiul, vigilent prin lege, nu poate sta cu mainile in san. Asa ca ordona intrunirea plutonului si pornira fuga-mars in directia in care disparuse tapul, capitanul cu pistolul in mana, plutonierii cu pustile cu gloante de cauciuc stranse in pumni, cu ochii-n patru, dovedind ravna, macar acum aveau ceva de urmarit, inainte doar ratacisera pe te miri unde... Dar apoi capitanul isi aminti o regula de aur, regula intai a politaiului, poate ca derivata din numarul proportiei de aur, deoarece tot ce e bun parvine de aici: precautia. Incat ordona scaderea ritmului, sporirea vigilentei, respectarea regulamentului. Inaintau acum batand in fata cu fascicolele de lumina ale lanternelor, cercetand metodic terenul, atat de calmi, incat i-ai fi crezut gloriosi de te aflai pe buza gropii domnului Faratara ca sa-i vezi, ba chiar si limpezi la minte puteai sa-i crezi, perfect aliniati cum mergeau, dar de i-ai fi pus sa jure ca mintea lor avea judecata in ea in clipa aceea, ar fi jurat stramb de-ar fi spus "Da", ci totul se derula mecanic, ca in somn, ca intr-o inertie, incat noroc cu regula de aur, altfel se imbulzeau. Plutonierul Pan Dersa isi scoase cascheta de pe cap si atunci ceilalti vazura teasta lui belita, in crestet cu un floc. Ploaia flescai flocul, i se revarsa apoi peste fata ca un diluviu. Inspre dreapta, miscare. Plutonierii ridicara armele. Un soi de namila neagra venea catre ei si, pana sa-si arate bucuria ca-i vede, plutonierul Pupan, din sperietura, era sa-i scape un glont de cauciuc in dos.
- Fetii mei, spuse namila cand se apropie, plutonierii vazand ca pare doar mare, din pricina sutanei, fiind Inalt Prea Sfintitul ce venea catre ei, insotit de opt maicute. Se plecara, ii sarutara mana. Am auzit, spuse cinstita fata, ca veniti, fetii mei, si v-am intampinat. Stiam ca n-o sa lasati sa se intample faptele dracesti ce sunt puse la cale de puterile negresti, anume: de cele cinci cohorte infernale, cele sapte legiuni diabolice, cele saisprezece plutoane satanice, cele douazeci si sapte de cete demonice si cele cincizeci si patru de capre sadice, puteri ce s-au alaturat intru pieirea neamului omenesc... Cele opt maicute purtau un platou, mare cat un colac de WC, cu bunatati, ii ospatara pe plutonieri, le turnara un vin negru, vartos, in cupe de cristal. Voi sunteti salvatorii, spuse Inalt Prea Sfintitul. Din stanga se auzira niscaiva timbale, tamburine si flaute, iar cand plutonierii s-au facut pluton de executie si si-au pus genunchii in pamant si au ridicat pustile, se dovedi ca gingasele fapturi ce-au aparut nu erau de impuscat, ci mai degraba de iubit, regretand politaii ca nu e si vreun poet intre ei sa le preamareasca in vorbe: douazeci de dansatoare, urmate de severul director al unui teatru de varieteu, invesmantat intr-un costum de arlechin, se ivira din bezna inaintea lor, dantuind si cantand, imbracate, asa cum numai baiadere stiu, cu cate-o atisoara argintie si-o steluta aurie. Bucatele Inaltului erau delicioase, saizeci si sase de pulpe de berbecut fripte pe jar, cate-o pulpa de gaina pentru fiece plutonier si-un piept de gasca pentru capitan, icre verzi, prajiturele, turta dulce cu migdale, curcanas sur curatat indopat cu sunca si curmale, tarte cupide si sarmalute intrepide, fragezele naravite la dedulciri, un cocos pintenat rotisat, acum cu zgaibele in sus, rumeior, scoici cracite, udate cu vin sec din belsug, cu sosuri, cu verdeturi, cu legume. Cu mied, cu tizana-n spume, cu absint. E-hei, politaii nu se mai saturau. N-am nimerit cumva la vreo agapa scriitoriceasca, se intreba plutonierul Pan Dersa, avand o viziune, iar pentru cei interesati vom aminti ca el scria si poezii, tinand drage inimii lui Muzele, pe toate dimpreuna, dar, oricum, le-ar fi iubit si pe rand de nu i-ar fi stat capra la un loc. Abtiguit un pic, plutonierul tragea cu coada ochiului la capitanul Gore, nu cumva sa fie observat, apostrofat si trecut pe daiboj. Dar chercheliti erau si ceilalti, iar capitanul intre ei, incat plutonierul nu mai avu teama si goli o cupa de mismas dintr-o inghititura, incat ducandu-i-se pe gat, suiera ca un brighidau avantat sa loveasca.
- Acesta e balul la care se moare! spuse plutonierul Oviany, ducand, melancolic, spre nas, un crin de tabla, parfumat cu Chat Noir.
- A vorbit cineva despre moarte? intreba plutonierul Draghici, cumpanindu-si pe data puscociul cu luneta si oprindu-se din mestecarea, cu gura plina, a unei giruete-cocos.
- Toti suntem sortiti mortii, asta e Calea Domnului, spuse cu glas stins si intelept plutonierul Darian Mopcea.
Vazand ca nimeni nu canta si n-are cui tine isonul, plutonierul Vlexandru Alad, care facuse un an teologie, de s-a ales cu-o barba si-o mustata ca o sihla, porni din senin sa cante un irmos cu vocea lui frumos tremurata si nu mica le fu mirarea degraba, fiindca irmosul ii imprejmui cu armonia lui si mintenas Inalt Prea Sfintitul, maicutele, directorul teatrului si dansatoarele, dar si bucatele, prinsera a se descompune, pierind din calea lor incetul cu incetul si lasand in urma un praf de rugina si de funingine ce le manji fetele si mainile. Cum nu stiau nici rugaciuni, nici imaginatie nu aveau, nici nefiresc nu le parea ceva, ca sa se mire, nici fior nu aveau, ca sa-si sparie gandul, doar constatara ca au ramas fara bucate si ca sunt iar in bezna si nu se intrebara macar cine sa fi fost cei cu care petrecusera mai inainte, de unde au venit, ce hram poarta pe lume si ce-au dorit de la ei. Incat se regrupara, in timp ce singur plutonierul Pan Dersa stropsi intre dinti o sudalma si spuse: totul e iluzie, crezand, pasamite, ca aceia ce li se aratasera nu erau decat inchipuire, iar nu insusi Satan cu cativa acoliti fara treaba si dornici de saga. Asa ca aprinsera lanternele si mai cautand de-o fi ramas vreo bunatate din care sa se-nfrupte, nu-si treceau printre degete, cand ziceau c-au dat de ceva, decat cenusa, mirandu-se ca atat e mancarea omului, iar viata lui aidoma deci, pornira pe cale, fara sa stie incotro sa-si poarte pasii, dar tarsindu-i.
Fragment din romanul cu acelasi titlu, in curs de aparitie la Editura Cartea Romaneasca
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
