Ziarul de Duminică

Culoarea mea preferată (II)/ de Pilar Eyre

Culoarea mea preferată (II)/ de Pilar Eyre

Autor: Ziarul de Duminica

22.09.2016, 23:35 94

A spus Sébastien, şi pământul nu s-a cutremurat şi a continuat să se învârtească şi să se învârtească în jurul soarelui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar un val de foc m-a străbătut din cap până-n picioare. Din clipa aceea port numele ăsta scrijelit pe creier. Când mă gândesc la cadenţa fiecărei silabe, şi la acest „tien” de la sfârşit, care putea fi „tian” dar n-a fost să fie, acest „n” lung, prelungit până la infinit, atât de puternic ca un pumn în stomac, atât de suav precum călcătura unui copil, trebuie să mă opresc din scris, degetele îmi rămân în aer, respir adânc gata să-mi pierd cunoştinţa şi îmi afund capul în mâini şi mă întreb de ce.

De ce a trebuit să mi se întâmple asta? De ce?

Pietricelele pe care le culeg de pe plajă şi pe care iarna le pun ca pe nişte amulete alături de computer par că râd de mine. Totul a fost atât de brutal şi devastator! Iau una şi o ling, este sărată, netedă şi rece ca umărul lui Sébastien.

Dar în ziua aceea am schiţat doar o mică reverenţă, de parcă aş fi fost la unul din acele baluri de la curte pe care le descriu mereu în cărţile mele, şi m-am prezentat:

 – Eu mă numesc Pilar. – Şi am continuat fără nici o noimă –. Pilar, ştiţi un pilier, un stâlp. În Franţa nu există numele..., une colonne, o coloană...

Am făcut un gest cu palmele faţă în faţă  paralele mişcându-le în sus şi în jos de câteva ori, dar nu înţeleg nici azi cum de-a putut relaţia noastră să depăşească această hemoragie de tâmpenii, această ejaculare de cuvinte stupide şi să meargă mai departe, şi  m-am tot gândit în fel şi chip la asta, fără să găsesc o explicaţie. Amandine mă privea ironică şi părea cu douăzeci de ani mai mare decât mine, în sensul metaforic, desigur, pentru că eu în momentele acelea mă vedeam o bătrână excentrică ce o făcea pe idioata şi deranja personalul. Poate or să mă dea afară până la urmă. Vedeam deja titlurile din ziare: „Faimoasă scriitoare de mâna a doua obligată să părăsească un restaurant deoarece deranja clienţii”. Cu toate că ar fi fost mai de efect (să nu uităm că sunt ziaristă) să prezinte faptele în felul acesta: „O nouă neplăcere pentru Casa regală. Strănepoata unui Grande de Spania aruncată în stradă!”. Nu era nevoie să se intre în amănunte, cum că sărmanul meu străbunic, mort de aproape un secol, a deţinut pentru scurt timp un titlu de marchiz dobândit printr-un troc nu foarte onorabil care nu implica şi titlul de Grande de Spania, dar pentru ce să strici un bun titlu cu ceva atât de lipsit de importanţă ca adevărul!

Sébastien a dat din cap cu un zâmbet stăpânit şi a repetat numele ca şi cum l-ar fi savurat:

 – Pilar, interesant...

S-a aşternut între noi o linişte prelungă, întreruptă doar de rumoarea valurilor, şi mi-am zis acum sau niciodată. Am continuat arătând printr-un gest scurt spre prietenii mei, pe care îi bănuiam urmărind conversaţia:

 – După ce terminaţi de mâncat, vreţi să beţi un pahar cu noi?

Amandine a vrut să spună ceva, dar taică-su a îndreptat degetul arătător spre ea făcând-o să tacă şi mi-a spus:

– Foarte bine..., o las la hotel, aici alături, şi mă întorc.

Îmi venea să dansez o sardana dar şi o muñeira (dans popular catalan şi dans popular galician ) în onoarea sângelui meu cincizeci la sută galician, dar în loc să fac asta am întrebat politicos, arătând spre hotelul vecin, faimos pentru că în el stătuse umoristul britanic Tom Sharpe:

 – Va să zică staţi la hotelul Llevant!

O paranteză. Sper ca în viitor Gitano, restaurantul unde s-a întâmplat tot ce vă povestesc, să fie şi el recunoscut în toată lumea ca locul unde voi mânca aproape în fiecare seară, asta ca avertisment pentru José María, închid paranteza.

Bărbatul francez a încuviinţat şi m-a privit aşteptând; fata, cam îmbufnată, a zdrăngănit farfuria ca să-mi demonstreze că discuţia s-a terminat, dar eu, ca actorii proşti care nu se dau duşi de pe scenă, am mai băgat în dialog o frază total inutilă:

 – De unde sunteţi?

Şi bărbatul, după o imperceptibilă ezitare, mi-a spus:

 – Din Montpellier.

M-am îndreptat spre toaletă zburând la jumătate de metru de pardoseală.

Dacă redau conversaţia asta cu atâtea detalii este pentru că mai târziu a devenit importantă. Fiind fata de faţă, am dedus, când a sosit momentul s-o fac, că tot ce mi-a spus era adevărat. Frazele acelea simple au fost singurele certitudini pe care m-am bazat încercând să dezleg marele mister care urma să-mi schimbe viaţa. Dar să nu anticipăm faptele.

La toaletă mi-am privit chipul de cincizeci şi opt de ani. Înainte am zis că am cincizeci şi şapte. Mă rog, de acord, am cincizeci şi nouă, dar pe cine interesează asta. Mi-am apropiat faţa de oglindă. Mi-am pus mâinile pe obraji şi i-am întins, apoi mi i-am supt şi mi-am ţuguiat buzele de câteva ori ca un peşte pe uscat sau ca un pui.

  – Pui, pui.

Am zâmbit ca să-mi dispară ridurile din jurul gurii.

– Gioconda!

Mi-am acoperit un ochi cu părul.

– Veronica Lake!

Am închis ochii şi am atins marmura  ca şi cum aş fi cântat la pian.

 – Ray Charles!

Dansez pe ritmul melodiei What’d I say, totororo totorororó... Îmi scot machiajul de război din geantă, îmi creionez ochii, un pic de fard pe obraji şi sclipici pe buze. Încă un pic de fard. Încă un pic de sclipici,  mai creionaţi ochii. Îmi mai şterg din fard. Îmi înfoiez părul, tell your mama, tell your pa... îmi aranjez sutienul, îmi sug burta, îmi ridic pantalonii în spate ca să mi se vadă curul  gogoneţ, ies după ce îmi mai arunc o ultimă privire din profil, ah, nu, am uitat să fac pipi, intru, ies, îmi mai pun fard pe obraji, tell me what’d I say, yeah... urc scările şi trec prin faţa tatălui şi al fetei, care vorbesc  în mod educat în şoaptă, foarte diferit de gălăgia care predomină la masa la care stau, pentru că prietenii mei trecuseră deja la băuturi tari. Mă aşez şi îi şoptesc Camilei din colţul buzelor fără s-o privesc:

 – Se numeşte Sébastien şi e francez, din Montpellier. Habar n-are cine sunt!

Nu mă mai uit să văd dacă se uită şi inima mea o ia razna cu o sută pe oră, ca un tren de marfă necontrolat. Dumnezeule, cât se mocăie cu mâncarea afurisita asta de fată! Dar dintr-o dată îmi pare rău de ieşirea mea, cine ştie, poate vreodată afurisita asta de fată va fi fiica mea vitregă... Pentru că eu ascund secrete de nemărturisit: în afară de anumite vizite despre care voi vorbi mai încolo, sunt ghicitoare autodidactă. Am gânduri premonitorii. Nu degeaba m-am făcut scriitoare. Pentru că atunci când cunosc un bărbat, la modul bună ziua ce faci, imediat mi-l imaginez mergând la altar cu el, trăind împreună, îmbătrânind împreună, pregătind împreună acele mese pe care obişnuiesc să le dau în casă la mine şi la care prietenele mele care vin agăţate de braţul unui soţ îmi spun: „tot singură?, dar la ce se gândesc bărbaţii din ţara asta?”, însoţindu-mă la ceremonia Premiului Planeta, schimbând becurile de la intrare, închizându-mi colierele la spate şi făcând amor de se cutremură până şi misterul, aşa mi-l imaginez.

În aceste vise de viitor fiul meu dispare, de parcă însăşi Stalin s-ar fi ocupat să-l şteargă din toate fotografiile de la revoluţia bolşevică. cum a făcut cu Troţki. Unde apărea înainte fiul meu acum e o pată neagră, deoarece în afară de faptul că-l iubesc mai presus de orice, îl respect atât de mult (s-ar putea spune că mai mult decât respect e pur şi simplu teamă) încât nu-l pot implica în nebuniile mele, cu toate că sunt doar imaginare. Mi-e imposibil. Cu toate acestea, uneori, reuşeşte să se strecoare şi intervine în fanteziile mele cu picioarele depărtate, cu braţele încrucişate pe piept şi cu o expresie severă, nu e nevoie să vorbească! Şi atunci totul se spulberă cu un sunet, pac! la fel ca al baloanelor când se sparg şi rămânem el şi eu faţă în faţă şi eu spun prefăcându-mă:

 – Ah, ce târziu e băiatule, mă duc să mai scriu, că am de terminat articolul.  

Dar nu-l păcălesc. Dă din cap cu un calm franciscan şi-şi ridică ochii spre cer întrebându-l pe tatăl lui de ce i-a lăsat obligaţia asta atât de împovărătoare.

El ar putea să-l parafrazeze pe Luis Cernuda văitându-se că „dintre toate poverile pe care Domnul le-a pus pe umerii mei, cea mai grea e să fiu fiul mamei mele.”  Desigur că niciodată n-ar spune aşa ceva, pentru că, în ciuda celor douăzeci şi cinci de ani ai săi, este un om de afaceri pragmatic, sceptic şi rece care nu crede în Dumnezeu şi habar n-are cine este Luis Cernuda deoarece citeşte doar cărţi de economie şi informatică în engleză.

Dar băiatul meu era în îndepărtata Barcelonă administrând firma sa de informatică, şi picioarele mi-au alunecat sub masă urmărind acum o melodie pe care Joaquín Sabina a compus-o doar pentru mine:

Şi vreau înainte de-a muri

Viaţa să-mi trăiesc puţin.

Pentru că bărbatul înalt avea acum un nume şi acesta era Sébastien.  În sfârşit s-a ridicat, mai bine zis, s-a înfăţişat cât era de lung, şi Amandine s-a întors spre mine cu acea graţie înaripată a franţuzoaicelor adolescente şi mi-a făcut un semn cu mâna de la revedere (era mlădioasă ca o balerină, soarele o arsese atât de mult  încât avea pielea unsă cu cremă şi ochii umflaţi, şi niciodată n-o voi mai vedea în Llafranc). Sébastien mi-a aruncat o privire în care am citit o lume dincolo de cărţi, şi şi-a urmat fiica până la uşă. Au ieşit. Camila mi-a spus:

– Ăsta nu mai vine. – A râs în stilul ei – . Şi-o fi spus, ce mai masă de babalâci! Trebuie să aibă vreo patruzeci şi ceva de ani.

Mi-am lipit ochii de faţa de masă, nefiind sigură că aş putea s-o apuc, să azvârl paharele şi farfuriile şi s-o strâng de gât cu ea. Nu cred că pentru acest neînsemnat amănunt José María n-ar mai pune o placă cu numele meu la intrare! Poate chiar ar fi mai  de efect cuţitul de desert destul de ascuţit, sau pur şi simplu aş putea să-i sparg capul cu o sticlă de vin goală. Tocmai  întindeam mâna spre frapieră când a sunat celularul meu şi melodia lui U2 i-a salvat viaţa Camilei, cu toate că ea în momentul ăla nu şi-a dat seama.

Nu obişnuiesc să răspund seara la ora asta, dar am văzut că era editorul meu şi n-am avut încotro:

– Bună, Ricardo, ce mai faci?

– Te deranjez?

Puteam să-i spun că noaptea este înstelată şi aştrii albaştri pâlpâie în depărtare şi de asemenea, că da, mă deranjezi, mult. Dar i-am răspuns:

 – Bineînţeles că nu, îmi face plăcere să te aud, aşteaptă că ies afară.

Ricardo este editorul meu de acum douăzeci de ani şi îl cunosc  de când studiam  amândoi Filozofie şi Litere, cu toate că e cam exagerat spus că studiam, deoarece ne pierdeam vremea pe la manifestaţii, întruniri, şi reuniuni ale unui partid ce se numea Steagul Roşu care, ca şi convingerile noastre că salvarea era comunismul, a fost măturat de vântul istoriei. De când am semnat un contract cu editura al cărui proprietar este să predau o carte pe an, mi-am legat de gât un lanţ pe viaţă. Am pus pe picioare o editură în criză şi el m-a făcut scriitoare, dar în fiecare an, într-un ritm infernal de fecunditate, trebuie să nasc o carte. Ca o maşină de făcut cârnaţi, scot cârnat după cârnat cu o grijă şi o docilitate de rămân cu gura căscată colegii mei, care scriu doar când inspiraţia le bate la uşă.

Mă întrebă cu înfumurare cam mucalită la mesele acelea rotunde unde mergem să ne îmbătăm şi să mâncăm pe gratis:

 –  Altă carte?

Şi eu răspund cu ruşine:

 – Da, alta.

Mă trezesc în fiecare zi dimineaţa la şapte, scriu până la prânz, şi după aceea din nou după-amiază până la masa de seară. Uneori când trebuie să caut ceva ce am uitat şi care poate fi pur şi simplu numele trubadurului  preferat al reginei, încep să caut în internet până dimineaţă, şi când îl găsesc  (Aramís de Galindo), mă simt ca un aventurier ce descoperă prima lui pepită de aur. Şi adorm îmbrăţişând pepita mea cu atâta satisfacţie, că o urmă de bale îmi umezeşte perna.

Dar acum ne aflam în acea mică perioadă de odihnă pe care  mi-o acord între o carte şi cealaltă. Nici măcar o lună, în care beau vodca-tonic, mă văd cu prieteni în carne şi oase şi nu cu fantome ce au trăit acum cinci sute de ani şi care în ziua de azi sunt imortalizate în marmură, iar praful şi părul câinelui meu Fender se adună pe tastele computerului meu, pe care îl deschid doar o dată pe săptămână ca să scriu în grabă o cronică de vară pentru ziarul meu despre gastronomia locală sau despre Naty Abascal în topless.

 – Ce mai e nou, Ricardo?

Omul meu din Barcelona îşi drege glasul şi în cele din urmă îmi spune:

 – În afară de faptul că în Siria au murit acum cincizeci de mii de  persoane din vina imperialismului şi al fanatismului religios, Pilar, am să-ţi dau altă veste proastă. – A răsuflat din greu – . O să primeşti prin poştă   lichidarea, şi ai să vezi cât de brutal au căzut vânzările, în tot sectorul, nu numai cărţile tale... Aşa că anul acesta să nu te aştepţi la cine ştie ce mari bucurii, ne-au trimis înapoi pachete întregi nedeschise...

În timp ce vorbesc, merg pe promenada iluminată de becurile albe ale felinarelor încercând să nu calc cu sandalele mele cu paiete albastre în şanţul dintre lespezile romboidale. Şi mă văd vânzând puţin şi devenind o scriitoare minoritară precum Camila, dar  pe mine n-au să mă ridice în slăvi cei ca Vargas Llosa nici ca Goytisolo, cărţile mele vor fi distruse până la sfârşit, pentru că n-au să mai încapă în depozitele mici ale editurii şi o să mai găsesc doar câte un exemplar vechi şi decolorat de soare la chioşcul vreunei gări pe unde niciodată nu trece nimeni.

Mă aşez pe zidul mic de pe plajă. Luna aproape plină pâlpâie în mare şi farul din insulele Formigues  clipeşte ca şi cum vreun prieten mi-ar face cu ochiul din depărtare. Sunt stele şi cerul nu e negru, ci bleumarin. Ricardo mă strigă nerăbdător:

 – Pilar, Pilar, mai eşti la telefon?

Încerc să iau totul în serios, deşi viaţa se încăpăţânează să fie frumoasă şi sirenele îmi cântă la ureche.

Nu vând, ruina, dau casa înapoi, o să mă îmbrac de la H&M.

Răspund:       

– Sigur că da, doar că m-ai lăsat fără replică, ce vrei să spui de fapt.

O barcă de pescari, singura, lasă o dâră colorată de motorină, şi din când în când un peşte sare cu o sclipire fosforescentă, atât de repede că pare  imaginaţie.

Glasul editorului meu se ridică în mod isteric în noapte:

– Că nu se vinde nimic, fir-ar al dracu’, şi nici cărţile tale... Sfârşit de ciclu, Pilar,  romanele istorice nu mai interesează pe nimeni, sunt un căcat.

Îmi simt gâtul ştrangulat de parcă m-ar strânge o mână, vocea îmi sună plângăreaţă ca a unui cerşetor îndurerat:

 – Cum adică, ce vrei să spui, păi acum aveam pregătită viaţa Isabellei de Valois, trubadurii,  maltratarea de către bărbatul ei homosexual în fond...

Un câine slobod de rasa foxterier ca Milu din Tintin se apropie să-mi miroasă picioarele, dar pleacă speriat cu urechile pleoştite când aude urletele ce ies din  telefonul meu:

 –  Mă şterg la cur cu Isabelle de Valois, mă şterg la cur cu trubadurii, mă şterg la cur cu cărţile tale...

Protestez în timp ce încerc să ating câinele cu piciorul ca să-l mângâi, dar lui îi e teamă c-o să-i dau un şut şi se îndepărtează înfricoşat, o fi abandonat?

 – Dar Ricardo, eu am toate cărţile care există despre secolul al XVI-lea, palatele, centurile de castitate,  fecioarele promiscue ... Mă gândeam să introduc un element fantastic sub forma unui dragon care vorbeşte andaluza şi este foarte nostim...

Ricardo oftează din rărunchi şi mătură totul cu marea mătură a dispreţului:

 – Asta acum e un căcat Pilar, un căcat demodat... Învechit, mâncat de molii şi rânced. Toate femeile care cumpărau cărţile tale au murit sau sunt bolnave de alzheimer; schimbă registrul, frumoaso, eu atât îţi spun, schimbă registrul sau...

Un băiat tânăr vine după foxterier, îl ia în braţe şi mă priveşte bănuitor temându-se poate că voiam să i-l fur. Ceea ce îmi lipsea, scriitoare ratată şi hoaţă de câini. Animalul îşi afundă botul în gâtul băiatului  şi mai lipseşte doar să mă acuze cu laba.

 – Sau ce, Ricardo.

Îmi îndepărtez telefonul de ureche temându-mă de ceva mai rău, dar editorul meu se limitează să ofteze şi să-mi spună pe un ton calm de mă trec fiorii:

– Sau ne ducem amândoi la mama dracului... Gândeşte-te la subiecte noi în loc să stai toată ziua cu fofoloanca la aer... – Şi cuprins parcă dintr-o dată de inspiraţie îmi zice cu un glas vioi – : De ce nu scrii un roman nordic de mister?

 – Nordic, vrei să zici a cărui acţiune se desfăşoară în ţările scandinave?

 – Da. – Editorul meu este ca un copil, îi dai o acadea şi se înveseleşte –.Un bărbat care urăşte femeile, un ziarist şi o fată cu piercings, ... multă cafea, frig, asasinate rituale...

 – Dar asta s-a scris Ricardo, se numeşte Bărbaţii care nu iubesc femeile... Autorul este Stieg Larsson...

Ştiu că editorul meu ia un pix şi-o hârtie ca să-şi noteze:

– Deci, repetă, Larsson... O să vorbesc cu el despre drepturile de autor...

Ricardo nu citeşte nimic, nici cărţile mele. Oftez obosită:

– E mort. Larsson e mort.

Acum tonul vocii lui începe din nou să se ridice într-un  tremolo de victimă:

 – Futu-i mama mă-sii, dar ţie nu-ţi convine nimic gagico. Bine, e mort – începe să înjure din nou – , dar eu îţi spun un singur lucru, Pilar, dacă lucrurile continuă aşa cei morţi vom fi noi, eu îmi închid editura şi ne ducem amândoi la mama dracului. La revedere, distrează-te.

 

Romanul, în traducerea semnată de Eugenia Alexe Munteanu, va fi publicat la Editura Casa Cărţii din Cluj

AFACERI DE LA ZERO