"Numit «Ştefan cel Mare» de către români şi "Great Etienne" de către moldoveni, Ştefan a trăit între 1457 şi 1504 (sic!). Lui Ştefan, care a fost de fapt un prinţ moldovean, i s-a acordat titlul de «sfânt» pentru că a alipit Moldova şi Transilvania la pământul românesc. Bogdan, care a domnit în timpul stăpânirii otomane în secolul al XV-lea, este numele folosit de otomani pentru întreg teritoriul actual al Moldovei, ca şi pentru partea de nord-est a României. În zilele noastre, românii şi moldovenii fac parte din acelaşi grup etnic şi vorbesc aceeaşi limbă. Ambele ţări susţin că Ştefan provine de pe teritoriul lor. Deşi circulă numeroase speculaţii în legătură cu felul în care sabia a ajuns la Palat (Topkapî), nu există dovezi istorice care să întemeieze aceste teorii."
Ce aţi citit până acum nu este un text inedit de Urmuz (deşi...), ci o explicaţie ştiinţifică (tradusă aici din engleză), anexată sabiei lui Ştefan cel Mare, care se află în expunere permanentă la cea mai importantă instituţie muzeală din Istanbul, palatul sultanilor, Topkapî. Sau, ca să fiu mai precis, considerată "cea mai" de către autorităţile locale şi, aproape fără excepţie, de către ghidurile de călătorie. Început în 1459 la ordinul lui Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, Marele Sarai a fost ridicat pe locul Acropolei bizantine. A fost abandonat - ca sediu al puterii adminsitrative turceşti - la 1865, în favoarea clădirii somptuoase, compozite stilistic până la bizarerie - dar copleşitoare prin opulenţă, Dolmabhace. Transformat în muzeu, atrage magnetic sute de mii de turişti anual şi a devenit "must-see"-ul absolut al oraşului de pe Bosfor. Istoriceşte vorbind, lucrul este perfect întemeiat - Topkapi constituie o felie amplă, elocventă de civilizaţie - dar, artistic şi arhitectural, palatul nu este tocmai un fenomen seducător (acareturi dezvoltate pe orizontală, ca într-o ogradă boierească proliferantă, complet necoagulate în spiritul monumentalului, o intrare de Disneyland). Rămâne, cum spuneam, partea istorică, de gestionarea căreia muzeografii s-au ocupat cum s-au priceput: nu există un traseu de vizitare, majoritatea sălilor cu exponate (în principal giuvaieruri şi straie) au pereţi "orbi", cu tencuială cenuşie, care nu evocă în niciun fel fastul de odinioară, reconstituirile de epocă lipsesc cu desăvârşire.
În privinţa legendelor anexate obiectelor expuse, lucrurile merg cum am sugerat în debutul acestui articol. Un talmeş-balmeş stânjenitor, informaţii buluc, luate cu toptanul din toate zările, un soi de kebab cu "de toate", dar cu cărniţa expirată. Situaţie cu atât mai ciudată cu cât, în cazul - cel puţin - al informaţiilor despre sabia Marelui Etienne, adevărurile istorice puteau fi temeinic verificate. Cum se ştie, în 2004, când se împlineau cinci veacuri de la moartea domnitorului, sabia a fost adusă la Bucureşti şi expusă, pentru trei săptămâni, la Muzeul Naţional de Artă al României. Nu pe furiş, ci cu mare pompă, în văzul şi sub girul celor mai înalte autorităţi. La vremea respectivă, preşedintele turc, Ahmet Necdet Sezer, declarase: "Cunoaştem foarte bine locul fără pereche pe care voievodul Ştefan cel Mare îl joacă în istoria voastră". Atât de bine încât iată, după opt ani, Etienne este primul unificator al teritoriilor româneşti, adică al Valahiei, al Transilvaniei şi al Bogdan.
"Pentru Stamate, pâlnia deveni atunci un simbol", zicea Urmuz. Pentru Stambul, sabia lui Ştefan aşijderea. Un simbol al unui autism cultural care nu rimează deloc cu splendoarea unuia dintre cele mai frumoase oraşe din lume şi, în niciun caz, cu aspiraţiile sale spre modernitate şi europenism (atât de perfect ilustrate de un muzeu ca Istanbul Modern, bunăoară), cu vocaţia deschiderii reale spre "ceilalţi", atât de organic, de înţelept pusă în scenă prin simetria fără cusur a Sfintei Sofia şi Moscheei Albastre.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
