Un critic spunea candva ca nu se poate face un film interesant cu o distributie exclusiv feminina... Iata ca britanicul I Really Hate My Job, in care protagonistele sunt cinci femei, a starnit aplauze frematatoare la TIFF - deopotriva la Cluj si Sibiu. Despre acest insolit film (care din septembrie va sosi pe ecrane) si despre bucuria resimtita la Berlin pentru Cristi Mungiu, am stat de vorba cu Alexandra Maria Lara, tanara stea a cinematografiei germane, in a carei filmografie se inscriu impecabilul Der Untergang, coproductia romano-germana Offset si proaspatul I Really Hate My Job.
- Cum a vazut, de la Berlin, o actrita de origine romana, cu tatal actor (Valentin Platareanu - n.n.) succesul lui Cristi Mungiu?
- Succesul lui Cristi Mungiu sau al lui Cristi Puiu acum doi ani (eu am vazut ambele filme) ne-a bucurat teribil. Am fost aici, la TIFF, in urma cu doi ani, la premiera clujeana a filmului Moartea domnului Lazarescu, iar pe Cristi Puiu l-am cunoscut lucrand la Offset (unde este coscenarist - n.n.). Si el, si Cristi Mungiu sunt doi oameni extraordinari. Cu parintii mei, la Berlin, m-am bucurat extraordinar cand a luat Cristi Mungiu Palme d'Or, l-am sunat sa-l felicitam... E o mare bucurie pentru toti romanii.
- Totusi, pana aici a fost un drum lung... Scenariile romanesti (chiar cele care urma sa fie multipremiate international) au avut de trecut prin multe furci caudine. In Occident e ceva mai simplu traseul unui scenariu?
- Nu cred, din pacate. Eu, traind in Germania, cunoscand multi oameni care se angajeaza in teritorii diferite din aceeasi breasla, stiu ca filmele intampina aceleasi dificultati pana in momentul realizarii. Daca ajung la momentul realizarii! Asa e si in Anglia, si in Germania. In cazul lui I Really Hate My Job, a durat patru ani... ca sa se poata face o filmare de trei saptamani.
- De la scrierea scenariului pana cand acesta a primit unda verde?
- Da, sigur. Bine, alta a fost situatia pentru toti cei care au lucrat la filmul Der Untergang; aprecierea a fost incomparabil mai mare. Este povestea nemtilor, o poveste grea, care inca doare. Dar rolul asta greu, pe care Bruno Ganz l-a jucat intr-un fel absolut exceptional - iti trebuie curaj ca sa joci personajul Adolf Hitler, si inca intr-o productie care urma sa aiba un drum si in afara Germaniei -, a fost apreciat mai mult in afara decat in tara in care s-a facut.
- Deci nu trebuie sa fim chiar alarmati de reactiile meschine (cum a fost cea, absolut neacoperita, de plagiat).
- Nu, peste tot sunt. Cred ca exista si un fel de gelozie, nu fiecare om este in stare sa se bucure pentru un altul. Eu, la inceputul carierei, am jucat cu cea mai mare placere ce mi s-a oferit. Nu erau productiile de mare anvergura la care visam (sunt si cazuri norocoase, care sar imediat la un anumit nivel), drumul meu a inceput clasic, cum incepe un drum mic. Nu stiam daca o sa joc in vreun film de cinema, nu ma asteptam sa am vreodata nevoie de limba engleza - in sensul de a juca direct sub indrumarea unui regizor englez. Totul a evoluat foarte frumos si sunt foarte recunoscatoare, dar experienta pe care am avut-o a fost aceea ca reactiile oamenilor la filmele mai putin bune in care am jucat, pana la filme de o anumita calitate, tot aceleasi sunt. Si acum, si in urma cu doisprezece ani. Totdeauna exista oameni care vad ceva pozitiv sau ceva frumos si altii care cauta, abia asteapta sa gaseasca punctele mai slabe. Deci, serios, nu cred ca este un fenomen romanesc, ci - din pacate sau din fericire - unul universal.
- Sa revenim la I Really Hate My Job. Ce inseamna sa propui, intr-o epoca a productiilor de mare buget, un scenariu viu, original, dar complet necomercial? Oana Pellea spunea la conferinta de presa ca "e putin indraznet sa arunci asemenea scenariu pe lume - atat de delicat si atipic"...
- Intr-adevar delicat... A fost o poveste mai deosebita. A fost o zi la Londra in care agenta mea imi organizase mai multe intalniri, asa ca nu apucasem sa citesc niciun scenariu. Stiam ca am o intalnire cu domnul Oliver Parker, regizorul, si cu domnul Andrew Higgie, producatorul filmului, numai ca nu stiam pentru ce. Stiam doar ca e vorba despre un film, in rest nimic. Cand am intrat in sala, m-au intrebat: "Stii de ce esti aici?" iar eu le-am spus: "Imi pare rau, nu ca n-as fi vrut sa ma pregatesc, dar n-am avut cand". Iar ei mi-au replicat: "Vrem sa facem un film care se cheama I Really Hate My Job. Este povestea a cinci femei care lucreaza impreuna intr-un restaurant, povestita intr-o singura seara". Cand am auzit asta, m-am gandit ca e o idee geniala. Am citit scenariul si m-am indragostit imediat de personajul pe care il joc in acest film.
- Suzie e un fel de Alice in Tara Minunilor sau un Peter Pan...
- Este, da, iar Jennifer Higgie (scenarista - n.n.) a reusit sa scrie atat de bine... Pentru un actor e foarte important. Are calitatea unei piese bune de teatru, cu replici intense. Mi-a placut si cand ne-a povestit cum a scris toate astea, cum a ajuns la ele... Ca sa inveti sa scrii un scenariu, trebuie sa povestesti despre ceva ce ti-e drag.
- M-a impresionat faptul ca ea, care a fost ani buni chelnerita, a stiut sa priveasca atat de subtil in jur. Cred ca prin creativitate te poti salva din orice mediu... e cea mai emotionanta idee a filmului... Pe langa incercarea insolita de-a intra in gandurile unor femei care discuta despre filosofie si literatura spaland cratiti!
- Da, sunt multi oameni foarte creativi, chiar si unii taximetristi sunt foarte buni cunoscatori ai oamenilor. Iar Jennifer este o persoana care are multe activitati, conduce si o publicatie... Acesta este primul scenariu, dar nu si primul lucru interesant pe care l-a facut!
- Cat de important este pentru un actor firescul replicilor? Ce se intampla in momentul in care simte ca replica pe care o spune suna fortat?
- Cred ca in majoritatea cazurilor actorul comunica treaba asta regizorului, iar regizorii sensibili stiu ca momentul in care un actor resimte situatia ca fortata reprezinta un indiciu bun. Eu intotdeauna spun cand simt ca ceva nu e in regula. Nu e cazul unui scenariu ca al lui Jennifer Higgie, unde nu iti vine sa schimbi niciun cuvant si unde totul curge cat se poate de firesc. Iar Oliver Parker este unul dintre regizorii exceptionali, rari, cu o mare empatie pentru actori; e un om fantastic, are umor. A fost o mare placere sa lucram impreuna. In scena in care personajul lui Neve Campbell vorbeste despre eventualitatea de-a juca intr-un film porno, Suzie - in scenariu - spunea "Oau", dar cu mila pentru ea. Iar eu am sugerat sa spun asta cu bucurie, pentru ca Suzie vede doar partea luminoasa a lucrurilor.
- Cum vi s-a parut primirea cu o furtuna de aplauze pe scena TIFF-ului?
- In primele cinci minute de vizionare a filmului am fost foarte curioasa sa vad cum va fi traducerea in romana (pentru ca stiam cat de multe replici are acest film), daca or sa rezoneze spectatorii, daca or sa le guste, iar dupa cinci minute am fost asa de bucuroasa vazand ca lumea se amuza intr-adevar!
- Cum vi se pare revenirea la Festivalul de Film Transilvania?
- Si acum, si cu doi ani in urma, am trait acelasi sentiment. Este foarte impresionant ce spectru amestecat se arata aici, ce energie uriasa are locul acesta si ce persoane sunt invitate, iubitori de film si oameni foarte interesanti, cu forte diferite. Iubesc acest festival!
Interviu realizat de Andreea Chiriac
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
