Lola Roth pare un personaj din romanul "Galeria cu vita salbatica" de Constantin Toiu. Sub comunisti, figuri ca a ei si-au trait ultima parte a vietii in penumbra in care s-au autoexilat. Gheorghe Anghel o evoca insistent pe artista care in anii ''20 expunea alaturi de Picasso la prima expozitie de arta cubista. Anghel i-a fost elev si asta se vede din tot ce a creat de-a lungul vietii lui. (Marcela Gheorghiu)
Lola Schmierer-Roth ramasese in Galati cu totul intamplator. Pur si simplu isi insotise sotul, care fusese numit consul pentru portul Galati. Superba lor casa mai exista si astazi. Cu toate acestea, desi se tragea dintr-o familie extrem de bogata, saracise complet dupa razboi. Cand i-am cunoscut eu, batranul domn Roth batea acte la masina, pentru a putea supravietui el si sotia lui.
Deseori, doamna Roth imi arata niste desene proprii. Nu le intelegeam atunci, dupa cum nu intelegeam nici ce vrea sa-mi transmita prin acele cateva tuse colorate aruncate pe panza. Vedea desigur nedumerirea de pe chipurile noastre - asa cum am mai spus, nu eram singurul ei elev, dar eram unul dintre cei mai fideli! - si atunci ne spunea: "Atat am simtit in ziua aceea"... Ce lucru teribil! Ca orice tanar, si eu credeam ca "bine" inseamna si "mult", iar efortul fizic este cel care conteaza enorm in actul de creatie. Sigur ca asa este, dar depinde si de starea sufleteasca in care se gaseste creatorul in momentul creatiei si, mai ales, de directia din care ataca el fenomenul plastic; daca esti un gestual, este evident ca forta fizica necontrolata se revarsa, uneori, pe panza. La varsta aceea, insa, nu intelegeam cata liniste, impacare de sine si candoare iti trebuie pentru a trage o singura tusa, pentru acel unic gest. Nu stiam ce inseamna un gest.
Intr-o zi mi-a aratat Kokoshka. Eram, de acum, la Liceul de Marina, dar treceam pe la ea in fiecare duminica, sa-i arat ce lucram. Am privit si i-am spus ca-mi place teribil de mult (si acum imi place Kokoshka). Dar doamna Roth mi-a raspuns cu o blandete pe care nu o s-o uit niciodata: "Nu cumva e prea devreme?". Nu mi-a spus "Nerusinatule, cum iti permiti sa spui ca-ti place asa ceva, fara sa ai stiinta cuvenita?". A avut bunatatea si intelepciunea pedagogica sa spuna "Poate e prea devreme, Iorgu, poate nu e momentul sa spui ca-ti place, poate, deocamdata, trebuie sa spui doar ca te intereseaza". Si avea dreptate. Sa spui - la varsta pe care o aveam eu atunci - ca-ti place inseamna sa-ti asumi o mare responsabilitate. Dar asta aveam sa invat mai tarziu. Si tot mai tarziu aveam sa inteleg ca actului artistic nu-i este proprie placerea, ci, mai curand, durerea. Daca nu te doare ceva, nu creezi.
Oaia neagra
In sfarsit, am reusit sa parasesc Marina. O stie, cred, oricine ca din armata se iesea foarte greu. Imediat dupa absolvirea Scolii Militare Navale din Constanta, am fost imbarcat pe vase militare. Abia dupa aceea, norocul mi-a suras si am reusit sa ma transfer la Marina Comerciala. Un timp am fost imbarcat pe un vas de pescuit in Mediterana, apoi m-am intors, am dat examen la Institutul de Arte Plastice si, bineinteles, am picat. Din Marina plecasem si, cum trebuia sa lucrez undeva, m-am angajat la o cherhana care apartinuse bunicului din partea mamei mele. Pentru ca stiam toate rosturile acelei cherhanale, am avansat foarte repede. Cantaream pestele, tineam socotelile, lucruri grele pentru ceilalti baieti de acolo. Am lucrat chiar si in redactia unui ziar, pe post de corector.
Cand le-am spus baietilor - colegi cu mine - ca plec la Bucuresti, surpriza lor a fost foarte mare si m-au intrebat uimiti: "Da'' ce iesi tu de-acolo?". Pentru ei, esential era ce ies de-acolo. M-am gandit sa nu le spun ca voi deveni pictor; in conceptia lor, asta nu era o meserie. Le-am zis ca o sa ies profesor. Efectul a fost cel scontat de mine: m-au privit imediat cu tot respectul...
Am venit, asadar, la Bucuresti. Am sustinut examenul de admitere la Institutul de Arte Plastice. Am picat de doua ori. Abia a treia oara am intrat. Eram mai matur decat ceilalti in ce priveste doar varsta, fiindca in privinta felului de a gandi, eram cu totul diferit de candidatii care veneau din licee gata pictori, care invatasera totul pe de rost, stiau totul, in timp ce eu nu stiam nimic. Eu stiam altceva: ca inainte de toate trebuie sa fiu sigur daca ceea ce urmeaza sa fac imi place sau nu, daca simt ca trebuie sa fac sau nu. Doamna Roth pe mine ma pusese sa desenez - dar nu pe Moise sau pe Agripa, ci cutii de chibrituri in perspectiva. Innebunisem! Aveam 23 de ani, eram in toata firea si faceam cutii de chibrituri peste cutii de chibrituri...
In primii ani de facultate nu mi-a fost usor. Aveam starile pe care cred ca numai un ratacit le incearca. Eram oaia neagra a clasei mele, desi am avut un profesor exceptional, in persoana lui Aurel Vlad, o persoana absolut onorabila si un dascal foarte bun. Bietul om era, insa, si el, exponentul unei lumi care invatase totul pe de rost, in ciuda faptului ca il avusese profesor pe Sirato, care il apreciase sincer. E drept ca un an este insuficient pentru a cunoaste si intelege un student, dar abia am trecut la Desen, Pictura si Compozitie. Toate astea au o explicatie. Intrasem in Institut cu capul plin de fanteziile Lolei Roth, incat in anul I, cand am trecut la clasa de Pictura a profesorului Marsic, chiar l-am speriat putin pe bietul om. Erau anii inchistarii in realismul socialist, in mare voga la acea data, impus de niste indivizi care faceau legea in cultura si care, se stie, au distrus doua lucruri in aceasta tara: adevaratele elite intelectuale si armata romana, inteligenta si forta... Viermele nu mananca marul, ci samanta care germineaza urmatorul mar.
Rugul de taina
Eram in anul II la Institutul de Arte din Bucuresti si era anul 1960. Atunci l-am intalnit pentru prima oara pe batranul profesor Alexandru Barnea (fiul regretatului arheolog este in prezent profesor la Universitate).
Langa cherhana se intindea o fosta asezare datand din elenismul tarziu: Dinogetia (astazi rezervatie arheologica, asezarea romana fortificata Dinogetia a fost ridicata in sec. I d.Hr., pe locul unei vechi asezari geto-dacice. A fost distrusa in anul 375 d.Hr., in timpul invaziei hunilor. Este cel mai vechi oras feudal atestat arheologic pe teritoriul Romaniei - n.r.). Dinogetia a fost si castru al Imperiului Bizantin, la Limesul nordic. Era asezata pe o fosta insulita - careia localnicii ii ziceau Bisericuta, pentru ca acolo se descoperise un lacas bizantin de cult de secol IV sau V. Insulita nu mai exista azi, acolo fiind teren arabil. A fost motivul pentru care nu am mai vrut sa ma intorc in spatiul natal.
Ma uitam cu mult interes la ceea ce se intampla pe santierul arheologic de la Dinogetia. Asa l-am cunoscut pe profesorul Barnea si am inceput sa sap si eu acolo, ca zilier. De atunci am facut din arheologie un rug de taina. Am sapat la caeva dintre cele mai importante santiere arheologice din Dobrogea, pentru ca acolo, in pamantul nisipos al Dobrogei, se aflau si radacinile mele elene. Ceva mai tarziu, mi-am inceput doctoratul cu profesorul Radu Florescu (facea sapaturi la Capidava pe atunci). Nu l-am terminat, insa, pentru ca, intre timp, profesorul s-a prapadit. Il regret si astazi. A fost un mare arheolog, iar pentru mine - un mare prieten. Un alt bun prieten care a plecat dintre noi si cu care am sapat la Callatis-Mangalia si la Albesti a fost Valeriu Georgescu, fost director la Muzeul de Arheologie din Mangalia. Astazi ma mandresc cu prietenia arheologului Alexandru Suceveanu...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
