N-am raspuns niciodata acestor intrebari - ce mi-au fost adresate direct sau indirect -, dar acum am ocazia sa ma ocup si de asta, fara sa ma dezvinovatesc, fara sa-mi apar propria cauza. E, pur si simplu, o ocazie de a-mi spune niste ofuri legate de "importanta", dedesubturile, implicatiile cronicii de intampinare in zilele noastre de apocalipsa carnavalesca.
Trebuie sa-mi marturisesc, mai intai, o grozava deficienta: nu pot sa nu iau in serios ideea de critica literara. Cand sunt solicitata sa scriu un articol despre o carte, ma reped naiv asupra tastaturii computerului cu prejudecata ca trebuie neaparat sa-mi notez acolo chiar impresiile mele de lectura, chiar ceea ce gandesc despre cartea cu pricina. Despre o carte scriu "de bine", in cazul alteia imi exprim rezerve, de la un volum asteptam, poate, mai mult si m-a dezamagit, in legatura cu altul mi se impune, la sfarsitul lecturii, impresia de iremediabila catastrofa. Citesc cu deplina buna-credinta cartea despre care urmeaza sa scriu - adevar gol-golut de care stiu bine ca n-am prea multe sanse sa conving pe cineva, intr-o lume ca a noastra unde, cand citim un articol negativ despre o carte de literatura, ne intrebam imediat, din reflex: Ce-o fi avut cu autorul? Ce "meciuri" sau ce incompatibilitati ideologice sunt la mijloc? Nu-mi fac iluzii in privinta "infailibilitatii" judecatii mele de valoare, ar fi si caraghios, de altfel, sa se intample asta, dar mi-a intrat in cap ca am la randul meu dreptul de a exprima un punct de vedere despre literatura. Un punct de vedere inevitabil subiectiv ("Obiectivitatea in critica inseamna doar sa pornesti de la date autentice", cum zicea mai demult cineva...), dar care are - imi place sa cred - meritul onestitatii.
Mi-a mai intrat in cap si ca literatura (si implicit critica literara) e un spatiu al libertatii, un "joc" (superior, fara indoiala) in care una dintre reguli este curajul de a-ti asuma, cu riscul de a gresi, un punct de vedere, ca jocul acesta s-ar putea numi "Nu te supara, frate". Nu scriu ca sa fac scandal, ca sa atrag atentia asupra mea - am depasit de mult "crizele" adolescentine de personalitate. Si, mai ales, cand scriu negativ nu fac asta dintr-un soi de "sadism". Dupa unele opinii, onestitatea in critica echivaleaza, daca nu cu perversitatea, macar cu proasta-crestere. Regret, dar eu una consider ca a scrie despre un roman bunaoara ca e ratat nu echivaleaza cu a-i aplica violent si intempestiv cuiva o pereche de palme sau cu a face, nedelicat, in gura mare, glume pe seama unui cocosat.
Ioana Parvulescu (pentru care am toata pretuirea si multa-multa admiratie, chiar daca am scris o data despre o carte a domniei sale un articol negativ) spunea undeva ca a renuntat sa mai scrie cronica literara in momentul in care si-a dat seama ca, inevitabil, nu poate sa scrie despre toate cartile pozitiv si ca a formula obiectii la adresa unui text literar inseamna a spori raul din lume. "N-am vrut sa sporesc raul din lume." Marturisesc ca nici eu nu scriu cu voluptate cronici negative; de foarte multe ori, intr-o prima faza, lupt cu un nelamurit sentiment de compasiune - chiar nu vreau sa supar pe cineva, dar un "absurd" simt al justetii ma impiedica sa scriu contrariul a ceea ce cred. Nu de putine ori, dupa un text "malitios" am sentimentul ciudat ca am stricat o jucarie, ca am calcat, din pacate, peste castelul de nisip al unui copil. Dar nu pot proceda decat asa, altminteri as fi ales sa devin sora de caritate. Mila, "delicatetea" excesiva, calitati prin excelenta "feminine", nu prea au ce cauta in critica.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
