Deasupra, aproape de cer, pe o cocoasa de pamant si stanca, cheala si parjolita de soarele naucitor, se ridica Acropola, la poalele careia Atena pare ca doarme, toropita de caldura si lene.
Sus, pe platoul nascator de filosofie si civilizatie, printre resturi de portice si frontoane, vantul sufla bezmetic-fierbinte, starnind spre oras praful cuibarit in cioburile purtand numele ostracizatilor, imprastiate de o parte si de alta a Parthenonului. "Nu-mi amintesc exact - scrie profund emotionant Nikos Kazantzakis in Raport catre El Greco, ghidul meu in acest periplu - ziua in care m-am oprit, complet initiat, in fata Parthenonului, si inima mi-a tresarit de bucurie. Ce trofeu era templul care se inalta inaintea mea, ce infratire a mintii si inimii, ce fruct suprem al efortului uman! Spatiul fusese cucerit, deosebirea dintre mare si mic disparuse. Infinitul intrase in acest paralelogram ingust, magic, cioplit de om, si se asezase acolo in tihna. Timpul fusese si el cucerit, clipa plina de har fusese prefacuta in eternitate. "Mituri, legende si eroi fabulosi ma pandesc la orice pas, recompunand o istorie irepetabila si irezistibila, pe care elenii au transformat-o in marfa vandabila, singura de altfel, alaturi de masline, smochine si citrice. Doar tufele inmiresmate si viguroase de leandri si maslinii uscativi se incapataneaza sa infrunte solul dusmanos, amestecandu-se, brutal sau pasnic, cu fragmentele sanctuarelor zeilor, intr-o impreunare inevitabila a maretiei trecutului cu cenusiul prezentului.
Parasesc deja cu nostalgie propileele si coloanele macinate de timp ale anticei cetati si ma indrept spre Creta, care pluteste in larg ca o "corabie cu trei catarge", misterioasa insula in pantecul careia se odihneste parintele lui Zorba. La bordul acestei fregate, scriitorul se confeseaza la ceas de asfintit, pe masura ce coboara panzele: "Imi strang uneltele: vazul, mirosul, pipaitul, gustul, auzul, ratiunea. S-a inserat, ziua de munca s-a sfarsit, ma intorc aidoma cartitei in casa mea, pamantul. Nu pentru ca sunt ostenit de lucru, nu sunt ostenit, dar soarele a apus.
Soarele a apus, dealurile abia se mai deslusesc; in lantul de munti din mintea mea mai palpaie inca o luminita sus, pe varf, dar noaptea cea sfanta o va stinge, inaltandu-se din pamant, coborand din ceruri. Luminita asta a jurat sa nu se dea batuta, dar ea stie prea bine ca nu are nici o scapare; nu se lasa, dar se va stinge". Din departare, mangaiat de luminita kazantzakiana, tarmul cretan se strecoara rosietic printre valurile vinetii ale marii, scotand la iveala, din loc in loc, alb-galbuiul caselor impodobite cu ghirlande de flori de o frumusete ireala. In "aer se simte inca mirosul de turc", cu osebire la Iraklion, unde aveam sa constat ca stapanirea otomana a influentat nu doar purtarea bastinasilor, ci si stilul constructiilor. Dar, desi au stat aici doua sute de ani, ei n-au lasat in zona decat proastele obiceiuri, ca si in alte parti, pe cand romanii, prezenti in insula inca din anul 1200, au construit in port o fortareata ("Fortezza"), ce domina semet si azi prea incercata asezare. In vremea lui Kazantzakis, "Megalo Kastro - vechea denumire a capitalei insulei - nu era (...) numai o adunatura de case, de pravalii si de strazi inghesuite pe un tarm cretan langa o mare vesnic agitata. Locuitorii nu erau doar o ceata de barbati, de femei si de copii, dezordonati si fara cap, ori cu mai multe capete, care isi risipeau puterile in treburile zilnice: mancare, copii si femei. O lege aspra si nescrisa ii conducea; nimeni nu ridica bratul rebel impotriva legii de deasupra lui. Cineva, mai presus de capul lor, le poruncea. Orasul intreg era un fort, fiecare locuitor era el insusi un fort continuu asediat, iar drept capitan aveau un sfant, pe Sfantul Minas, proteguitorul orasului".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
