E greu sa te deplasezi cu "trenul foamei", care face legatura intre Iasi si Timisoara... Victimele acestei calatorii au fost poetul Constantin Acosmei si subsemnatul. M-a bucurat compania prietenului meu, chiar daca o banuiam mai degraba taciturna decat locvace. Dar cu el ma inteleg si din gesturi ori din mimica.
In plus, el face fata unei astfel de experiente. E foarte simplu: daca nu ai umor si daca nu posezi simtul ridicolului, nu e recomandabil sa alegi sa te deplasezi cu trenul. E preferabil sa faci autostopul sau sa te abtii si sa ramai acasa. Sau sa-ti cumperi bicicleta. Dar, daca te-ai hotarat sa risti, e si un moment sa rememorezi literatura concentrationara si conditiile de transport de la un lagar la altul si te simti un privilegiat. Exact asta sustinea Constantin Acosmei la un moment dat. Cinic, i-am replicat ca prizonierii nu plateau bilet, prin urmare nu emiteau nici pretentii.
Nu mai amintesc de starea jalnica a vagoanelor, care dateaza, probabil, de la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Insalubre, cu ferestre care nu se inchid, cu toalete nefrecventabile nici in caz de extrema urgenta, cu chedere care par facute anume ca sa permita ploii sa te racoreasca, ele sunt cum nu se poate mai nepotrivite pentru o persoana delicata. Noroc ca nici eu, nici Costica Acosmei nu suntem chiar ceea ce s-ar putea numi niste persoane delicate. De la bun inceput ne-am soptit in barba ca soarta ne-a suras, cand am observat ca, desi majoritatea compartimentelor erau goale, doar al nostru era ticsit. Vecinii nostri de voiaj erau 3 chinezi (trei erau la suprafata, nu le-am verificat si valizele, dar ne-am amintit un poem de-al prietenului nostru Ovidiu Nimigean: "Inchid usa,/ deschid valiza,/ montez chinezul"). Oameni linistiti, care, sarmanii, nu-si mai puteau cenzura grimasele de mirare cand in Suceava vagonul a fost invadat de indivizi beti turta, care plecau la munca in Italia.
Se simteau masculii alpha ai trenului, se luau de toata lumea si in special de chinezii nostri linistiti: "Ciao, parli italiano? No? Perche?" Chiar asa, oare cum se facea ca dobitocii cu pricina avusesera nesansa sa dea peste niste chinezi care nu stiau limba italiana? Cine a mai vazut asa ceva? Inutil sa mai spun ca tembelismul lor, incurajat de alcoolul consumat, a stricat calatoria, si asa periclitata de conditiile date, a tuturor. Ceea ce nu inseamna ca nasul (sau, ma rog, controlorul) a luat masuri. Sincer, nu m-ar fi mirat ca, observand ca sunt stapani pe situatie, cei in cauza sa fi incercat sa deturneze trenul, ca sa-i duca, eventual, pana la destinatie, in Italia. I-ar fi dus mintea, nu ma indoiesc....
La toate acestea, poetul Constantin Acosmei a raspuns printr-o totala indiferenta, ingropandu-si nasul intr-un roman de Kurt Vonnegut.
In fine, cantitatile de bere consumate i-au rapus, in cele din urma, pe bravii moldoveni. S-au mai linistit si chinezii, ba chiar au indraznit sa inchida ochii, doar-doar or adormi. La un moment dat, cand totul parea sa se potoleasca, se aude o bubuitura strasnica. Hopa!, imi spun, s-au trezit vitejii nostri dati cu briantina si deturneaza, in cele din urma, trenul. Da' de unde... Nu era decat un biet bidon cu tulburel, al unui coleg de compartiment, care se gasise sa explodeze taman in toiul noptii. Si iata-ne inotand si in vin. Rosu, trebuie sa adaug. Il vad pe poetul Costica Acosmei stand calm langa fereastra si suflecandu-si cracii pantalonilor, doar-doar o scapa cu ei nepatati. Ce sa facem? Ne-am refugiat pe culoar, dar aici a trebuit sa facem fata curentului.
In fine, pe la 2-3 dimineata, am gasit un loc mai linistit, in primul compartiment de langa toaleta. Izurile specifice ni se pareau, credeti-ma, dulci miresme (de levantica). Nu am apucat sa ne dezmortim madularele impachetate pana atunci, ca s-au oferit sa ne fie vecini doi tigani cum nu se poate mai simpatici: el, cu mustata pe oala, cu camasa inflorata si sacou cam ponosit, ea, imbracata cu fusta sobra si bluza de trening. Curati si de bun-simt. Au mancat, s-au descaltat si au incercat sa nu deranjeze. La un moment dat, pe la 3 si jumatate, deschide usa compartimentului o piranda cu fuste colorate, care incerca sa ne vanda un chilipir: un ditamai ghiulul. "Ia-l frumosule, ca-l dau ieftin. O suta de mii, frumosule". Eu unul nu am reactionat, am facut pe mortul in papusoi. Dupa ce respectiva a renuntat, au ramas cei doi cumva mirati. S-au uitat unul la altul si au izbucnit in ras. Dupa care el a comentat, cum nu se poate mai vesel: "Haoleu, pai daca aveam o sutha da mii, nu fugeam in Hamerica?".
La toate acestea, poetul Constantin Acosmei a reactionand iesind la o tigara.
Ce sa va mai spun? Cu intarzierea de rigoare, am ajuns, pe la 5 dimineata, la Savarsin. Am coborat in gara pustie si intunecata, ne-am indreptat tacuti catre hotel. Pe drum, prin ceata deasa, in frigul taios si umed al diminetii, poetul Costica Acosmei a spart tacerea in care se afla de regula cufundat si a intrebat morometian: "Nicolae, unde mergem noi, domnule?".
Data fiind compania, calatoria mi s-a parut, la urma urmelor, foarte placuta. Are Costica sarmul lui si o rabdare care te face sa te rusinezi cand simti nevoia sa te plangi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
