Radiat din viata civila si din spatiul unei culturi in care nu merita sa figureze, Ion D. Sarbu se contureaza ca un personaj consistent si o figura greu de uitat, dincolo (dincoace) de gratiile inchisorii. Peste ani, el va remarca aceasta ciudata rasturnare a raportului dintre libertate si spatiul in care ea se poate manifesta. Adevarata libertate este - paradoxal, dar adevarat - a celor inchisi in temnitele regimului. Cei evoluand in spatiul social al epocii, obligati sa respecte regulile strambe ale acesteia, sunt condamnati, in fond, la stricta obedienta, la o captivitate cu atat mai trista, cu cat este numita fraudulos libertate. Disjungerea si divortul intre realitate si lozincile care o sufoca, o falsifica si finalmente o substituie reprezinta o tema de amara reflectie a lui Sarbu inca dinainte de instalarea regimului comunist. In prezent, ea primeste noi confirmari si ilustrari, facandu-l pe detinut circumspect si mefient fata de orice gest (cat de favorabil) al autoritatii. Alaturi de tovarasii de suferinta (de cei care au reusit sa reziste avansurilor ori presiunilor anchetatorilor), el ajunge sa contrazica si sa respinga din principiu orice "teorie" si practica infra-concentrationara emanate de sus, dinspre comandantii lagarului. Semnele de bunavointa, de relaxare a detentiei, micile concesii ale autoritatii sunt aprioric suspecte in ochii detinutilor, care le refuza cu o bucurie aproape pura a boicotului.
Fac rau, fac bine "dusmanii poporului"? Stiu ei ce stiu. Prefera conditia de victima inchisa, dar nu supusa de regim, celei care implica o anumita coabitare, grade variabile de colaborare "in beneficiul ambelor parti". Orice favoare are un scump pret moral, astfel ca toate ofertele sunt respinse din capul locului. Judecata lui Sarbu si a celorlalti incapatanati rezistenti este corecta, fiindca zambetul regimului mascheaza o realitate pe care tot el a construit-o; si un sistem de referinta inacceptabil. Sunt preferabile, atunci, chinurile detentiei, fiindca de ele ajunge sa se lege strans ideea de dreptate, de adevar pus in zeghe prin proliferarea minciunii oficiale. In acest sens (si numai pentru unii dintre detinuti, nu pentru toti), suferinta limpezeste si purifica. In cazul lui Ion D. Sarbu, ca si in cel al lui N. Steinhardt, inchisoarea constituie pragul cel mai de jos si, totodata, cel mai inalt al experientelor parcurse. Caci suferinta fizica si tortura psihica sunt convertite in valori ale spiritului, ce arde, cu flacara inalta, in acest purgatoriu existential.
Reconstituirile facute de Florin Constantin Pavlovici, Max Banus si Alexandru Paleologu (toti, colegi de inchisoare cu Sarbu) converg in a sublinia profilul moral al personajului nostru. Scenele se suprapun aproape perfect, ceea ce inseamna ca in rememorarile jurnalistului fara jurnal nu apar inflexiuni de mistificare sau laudarosenie. El nu se afla in postura altor memorialisti si diaristi care isi coloreaza prin fabulatie eroizanta vechile compromisuri, poltronerii si marsavii. Ion D. Sarbu nu are ce (si de ce) sa cosmetizeze, fiindca episoadele parcurse au fost depasite, toate, cu fruntea sus. Este suficient sa ne arate urmele vechilor lovituri, cicatricele ranilor, insusi desenul absurd-tragic al vietii sale. Nu e nevoie de vreo demonstratie laborioasa si ingenioasa, deoarece ecuatia Sarbu este, de fapt, foarte simpla. Si in aceasta simplitate verticala a victimei rezida marea, fundamentala deosebire fata de complicatiile abisale ale calailor si colaborationistilor din epoca.
Intre mai 1960 (cand e transferat in lagarul de munca de la Salcia-Stoenesti) si februarie 1963 (cand este gratiat), Ion Dezideriu Sarbu parcurge, in conditii-limita, anii de detentie politica pe care ii mai are de efectuat. La Salcia, "atletul mizeriei" ajunge sa cantareasca 49 de kilograme. Distrofic in ultimul grad, e internat intr-o infirmerie ea insasi cosmaresca si, la un pas de moarte, il intalneste pe muribundul N. Palos, osandit pentru articolele semnate de... Sarbu, in ziarul clujean "Patria", in 1946, cu acest pseudonim. O scena impresionanta apare in romanul Adio, Europa!, autorul atragand atentia, in subsolul paginii de fictiune, ca toate amanuntele sunt strict autentice: "De cate ori isi revenea din halucinatiile de febra, se comporta lucid si clar: pentru o ora-doua imi recita fragmente intregi din articolele mele. Rasunau ridicol in baraca aceea de muribunzi, rasunau tragic in constiinta si memoria mea. Ca un martir in delir, de fiecare data ne declara strigand: "Aceste articole sunt opera mea. Nimeni in tara asta nu a scris mai curajos si mai drept decat mine, nimeni nu a patimit pentru scrisul sau, ca mine... Mor, dar mor cu mandria ca nu am scris degeaba!..." Si continua sa recite ore intregi din acele articole. Nu-si mai amintea nimic din viata lui, orice il intrebam, el numai si numai de articolele sale putea sa-mi povesteasca. Banuiesc ca, in timpul crud al unor anchete din acei ani "de reeducare", tanarul invatator Nicula Palos fusese obligat nu numai sa recunoasca faptul ca este autorul lor, dar sa le si invete pe dinafara. Pe urma, soarta lui identificandu-se cu aceste articole ale vitejiei sale politice, incet-incet, au devenit realmente ale lui, el asumandu-si in intregime si continutul lor. De fapt, el era autorul adevarat: a scris aceste articole pe cruce, cu sangele lui, nu?... A murit dupa o saptamana sau doua.".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
