Imi aduc aminte intotdeauna cu mare placere si cu o nuanta de scuza de "Povestea unui om lenes" a lui Creanga. Am avut ocazia abia dupa ce am implinit "40 de ani de viata si activitate" sa vad locul in care aceasta uitata pilda si-a gasit creatorul si am dat in pragul ei chiar peste omul povestii.
Era asa cum mi-l inchipuiam, un pic rotofei si stand pe un scaun. Rupea bilete, dar cu un efort atat de mare, incat am trecut o clipa prin spaima ca o sa i se intample ceva de fata cu mine si imi va strica mica placere de a vedea vestita casuta in care a copilarit fiul rebel si needucat al neamului romanesc. Ceea ce am vazut apoi in mica bojdeuca nu mi-a schimbat prea mult din ce am inteles, copil fiind, din povestea lui Creanga. A fost doar un decor in care am formulat mai precis o judecata, sau mai degraba un sentiment incercat inca din copilarie: lenea nu e un pacat.
Dupa ce am auzit-o pe tovarasa invatatoare citindu-ne mica istorioara despre un om care a preferat sa sfarseasca spanzurat decat sa traiasca in ordinea unei lumi cu care nici macar nu se obosise sa caute o cale de comunicare, refuzand pana si clementa posmagilor, pentru ca nu erau "muieti", am avut, copil de clasa a treia sau a patra, posibilitatea sa descopar puterea principiilor. Care te pot apara, precum o platosa, sau te pot duce la moarte - dar la una senina. Nu intamplator, omul carat cu carul in huiduielile copioase ale publicului primise ca ultima sansa un "mestecat al posmagilor" pe viata. Un fel de contemplare silnica a propriei neputinte si a propriului sfarsit, precum cea la care au fost supusi, prin legi ale statului roman, sute de mii de condamnati ai gulagului.
Eu am ridicat mana la lectia tovarasei invatatoare si l-am laudat pe omul lenes din poveste, dar nu cunosteam cuvantul "principii" sau alte asemenea. Pur si simplu imi placuse omul pentru ca, decat sa mestece paine uscata si sa fie de rasul lumii, s-a dus sa moara. Nu m-am gandit ca ar putea munci, pentru ca era evident: nu-i statea in caracter. N-am fost laudat atunci pentru aceasta interpretare - ci, dimpotriva, am fost pus la colt si socotit toata ora "lenesul clasei". A fost un neajuns udat cu lacimi grele. Dar pentru mine personajul lui Creanga a ramas pana astazi un erou. Am mai crescut apoi si am vazut, prin liceu, "Oblomov", o ecranizare a romanului lui Goncearov. Oblomov era mai tare decat omul lui Creanga - nu a respins doar mila unei vadane gata sa dea o caruta de posmagi, ci chiar dragostea. Dar nu pur si simplu din lene, asa cum s-ar crede la o privire superficiala. Ci tocmai din dragoste. Folosul lenei, asa cum o arata atat povestea lui Creanga, cat si romanul lui Goncearov, sta in chiar puterea ei: aceea de a contempla, lenes fiind, fara bataie de cap. Fara pasiune, fara ura, ci doar cu nedumerirea cu care deschizi ochii intr-o noua zi ca in prima si ultima.
Intr-o asemenea zi, cand mai crescusem - aveam saisprezece ani -, am vazut si am inteles, in zorii unei dimineti de vara tarzie, si neajunsurile lenei. O priveam pe bunica mea sumetindu-si fustele peste genunchi si trecand raul in care eu ma pregateam sa pescuiesc. Pamantul ne fusese luat de ferma de mere a statului, iar ea lucra acolo, primind un mic salariu si cate un sac ori doi de fructe. Am simtit si simt pana azi si voi simti intodeauna carnea alba sub undele reci si picioarele cautandu-si urmatorul pas pe pietrele ude. Acesta este neajunsul cel mare al unui om lenes.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
