Despre răzbunarea tăcerii/ de Rodica Grigore

Când, în anul 2005, romanul scriitorului peruan Alonso Cueto"Ora albastră (La hora azul)" a fost recompensat şi cuprestigiosul Premiu Herralde (după ce s-a impus detaşat în faţa anu mai puţin de două sute patruzeci şi două de romane, reprezentândalegerea unanimă a membrilor juriului!), autorul nu era nicidecumun începător într-ale literaturii ori un necunoscut afirmat peneaşteptate, ci publicase deja peste zece volume de proză, eseuri,reportaje sau interviuri (unul dintre ele, intitulat La vida enmovimiento, fiind realizat cu Mario Vargas Llosa, în anul2003).

De altfel, aceasta va fi orientarea pe care Cueto o va păstra şiîn cea mai recentă carte a sa, apărută în primăvara anului 2010,La venganza del silencio*. Considerat, de o parte acriticii, un soi de inedit roman poliţist, cu acţiunea plasată încercurile înalte ale societăţii din Lima, textul de faţăreprezintă, însă, mult mai mult decât ceea ce o primă şi, poate,grăbită lectură ar putea spune.

Căci, fiind, în mare, povestea cercetărilor pe care un avocat desucces le întreprinde pentru a afla circumstanţele ce au dus laasasinarea unchiului său, romanul acesta devine, pe parcurs,veritabilă meditaţie asupra încercării protagonistului de adescoperi adevărul din spatele aparenţelor - oricât ar putea fiacestea de frumoase ori de strălucitoare. Desigur, în ultimăanaliză, La venganza del silencio reprezintă, la fel ca şiOraalbastră, o readucere în actualitate a unei temevechi de când literatura, şi anume diferenţa dintre aparenţă şiesenţă, câtă vreme, investigând ceea ce se petrecuse, protagonistulva ajunge să înţeleagă chiar sensul propriei sale vieţi.

Căci, dincolo de mariajul perfect al unchiului şi mătuşii sale,personajul principal va descoperi secrete - nu o dată întunecate -,precum şi o legătură extraconjugală pe care unchiul lui reuşise săo păstreze, suficient de mult timp, la fel de secretă. Întrebareacare se naşte, de aici, este, desigur, cum poate, oare, un om săpară pe deplin onorabil faţă de familia sa şi, în acelaşi timp, săse gândească la clipele pe care le va petrece în compania mult maitinerei sale iubite, nimeni alta decât însăşi fiica propriului săuşofer...

Alonso Cueto reuşeşte să spună toate aceste lucruri dar,deopotrivă, să descrie absolut remarcabil atmosfera citadină şi peaceea a societăţii peruane, însă într-un mod sensibil diferit deacela cu care ne-a obişnuit conaţionalul său, Mario Vargas Llosa.În plus, romanul lui Cueto pune faţă în faţă, mereu, moduridiferite de viaţă, precum şi lumi fundamental diferite, căciprotagonistul său va avea ocazia să vadă cu ochii lui - culmea,chiar prin intermediul şoferului familiei - că lumea nu se reducela existenţa lipsită de griji pe care o cunoscuse el vreme de anide zile, ci însemană ceva mai mult şi că, uneori, dincolo decartierele selecte din Lima, existenţa oamenilor e marcată delipsuri, de privaţiuni şi, adesea, de violenţa care devine, şi înLa venganza del silencio, la fel cum se întâmpla şi înOra albastră, un soi de veritabil semn al lumiilatino-americane contemporane. Desigur, căutarea protagonistului şiîncercarea sa de a restabili, finalmente, adevărul în sânulfamiliei reprezintă, din nou, în scrierile lui Cueto, un exemplu deveritabilă iniţiere, dusă, încă o dată, la capăt cu succes.

Situându-se la polul opus al realismului magic, despre care s-adiscutat atât de mult în legătură cu literatura latino-americanăcontemporană, dar ştiind şi cum să evite excesele stilistice,Alonso Cueto pune în faţa cititorilor o carte sobră, scrisă într-unstil limpede şi echilibrat, adaptând perfect cadenţa tonului laîntâmplările relatate. Iar cartea de faţă îi reuşeşte, din nou,perfect autorului, în sensul că, fără să abandoneze procedeele careîl consacraseră cu câteva decenii în urmă - analiza psihologică sautehnica punctului de vedere -, La venganza del silenciodepăşeşte intimismul creaţiilor sale de început şi sintetizează laun nivel superior şi influenţele venite pe filiera lui RaymondCarver şi a neorealismului nord-american ori a tematicii generaleimpuse de alţi scriitori peruani, cum ar fi Ribeyro sau Llosa şidevine veritabilă meditaţie nu doar asupra culpabilităţii, ci şiasupra destinului fiinţei umane în general, în contextul atât detulburat al prezentului.

Marea artă a lui Alonso Cueto constă tocmai în capacitatea de aformula, subtextual, o serie de întrebări care-l obsedează peprotagonist, dar a nu oferi niciodată un răspuns unic şi definitiv,ci dimpotrivă, de a-şi provoca cititorul să exprime, la rândul său,alte şi alte întrebări menite a pune în discuţie chiar sensurileexistenţei, pentru a înţelege, finalmente, ce se poate întâmplaatunci când tăcerea (ori nenumăratele tăceri dintr-o căsnicieaparent perfectă!) se răzbună.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels