18.
George şi-a petrecut o săptămînă de vacanţă la Londra unde s-ar părea că are o soră. Acum e vesel şi radios şi de trei zile povesteşte în toate redacţiile acelaşi lucru. Timp de o săptămînă, spune George, n-am ascultat de loc ştirile, n-am deschis televizorul, n-am ascultat radioul şi n-am cumpărat niciun ziar. În schimb, spune George, i-am dus pe cei doi nepoţi ai mei la muzeul BBC-ului. Ei bine, ştiţi ce îşi permiteau să facă prezentatorii prin 1920, cînd radioul era totuşi la începuturile sale deşi devenise deja extrem de popular? Îşi permiteau să spunǎ "astăzi nu sunt ştiri". Nu e glumă, în zilele fără ştiri posturile de radio chiar aveau decenţa să nu difuzeze ştiri obligatorii. Vă daţi seama? Pur şi simplu prezentatorul spunea: "Bună ziua, ascultaţi BBC, sunt John Cutare şi în dimineaţa aceasta vă voi ţine companie. Astăzi nu sunt ştiri, aşadar trecem la altceva, vă propunem imediat o piesă radiofonică şi apoi jazz cu formaţia…" Ce părere aveţi? Totuşi, a existat o anumită onestitate la începuturile radioului. Cînd nu erau ştiri reporterii şi prezentatorii chiar îndrăzneau să spună "astăzi nu sunt ştiri". Cu alte cuvinte, îndrăzneau să spună "nimic din ceea ce se întîmplă astăzi pe lume nu merită vreo secundă de atenţie din partea dumneavoastră, astăzi vă menajăm, nu vă poluăm cu ororile lumii, trecem imediat la altceva".
George afişează o faţă de om foarte mulţumit, încrezător în umanitate. Deci, exista puţină decenţă, repetă el. Lucrurile nu s-au petrecut întotdeauna aşa cum se petrec astăzi. Mediile de informare nu au avut întotdeauna un format fix rezervat ştirilor, un spaţiu pe care să trebuiască să-l umplem neapărat cu ştiri, în mod obligatoriu şi cu orice preţ. Un spaţiu fix de umplut obligatoriu cu porcăriile lumii, cu tîmpeniile comise de rasa umană, cu aceste dejecţii ale societăţii numită şi actualitate. Nu, ziariştii n-au fost obligaţi dintotdeauna să vomite zilnic sau chiar o dată pe oră această listă de orori care ţine loc de actualitate. Breasla noastră nu a fost obligată dintotdeauna să-l manipuleze pe săracul ascultător. Cu o sută de ani în urmă cei care ne-au precedat la microfon au avut totuşi dreptul la o epocă de inocenţă radiofonică. Ca să vezi! Cine, în zilele noastre, ar avea curajul să înceapă o emisiune de dimineaţă în felul acesta, spunînd "Dragi ascultători, astăzi am decis să nu vă mai difuzăm lista de orori cotidiene, vă rog să ne credeţi pe cuvînt, nimic special nu s-a întîmplat pe planetă de ieri pînă azi, aceleaşi tîmpenii şi aceleaşi dejecţii, zău, aceleaşi crime şi aceleaşi atrocităţi, nu are niciun sens să vă stricăm dimineaţa cu asta, aşa că trecem la altceva, veţi asculta o cronică de călătorie şi apoi puţină muzică bună şi apoi puţină ficţiune şi apoi o nouă lecţie de grădinărit şi apoi mult aşteptata cronică a spectacolelor cu favoritul dumneavoastră George Gremillet. Vă urăm o zi minunată, zîmbiţi pentru că ascultaţi Radio Planeta."
Starea de excitare a lui George a durat trei zile.
De pe terasa de la etajul 23, unde a fost amenajată o cafenea, se vede practic tot Parisul ca o imensă machetă: ai impresia că te poţi apleca şi schimba locul marilor monumente. De ce n-ar sta Turnul Eiffel mai degrabă pe colina unde se află bazilica Sacré-Cœur, iar catedrala Notre-Dame la capătul bulevardului Champs-Elysées în locul Arcului de Triumf? În timp ce mie îmi vine să ridic toate podurile de pe Sena, să mă joc cu clădirile Parisului şi să-l recompun ca un copil în faţa unui oraş format din cuburi, George observă cu o urmă de sadism că traficul s-a îngreunat pe marile artere.
- Iar s-a blocat totul, spune el, aspirat din nou de o iritare interioară devenită ciclică.
Dar mie îmi place să-i ţin companie chiar şi atunci cînd simt cum i se îneacă toate corăbiile şi absolut totul i se pare negru. Cum George nu aşteaptă răspunsuri din partea mea, îl ascult fără niciun efort prea mare de atenţie.
Îţi dai seama cîte lucruri murdare facem noi din instinct? spune George. În urmă cu vreo treizeci de ani, ştirile erau citite de prezentatori iar jurnaliştii le redactau doar dictîndu-le de fapt unor dactilografe… Iar fiecare ştire începea în mod obligatoriu şi invariabil cu un nume de ţară, de capitală, de regiune sau de localitate. Altfel spus, înainte de descrierea unui eveniment jurnalistul avea bunul simţ de a-l situa întîi geografic. Dacă se întîmpla un atentat în Irlanda, ştirea era pusă în pagină cam aşa: Belfast, Irlanda de Nord. Un nou atentat a fost comis cu o bombă într-un cartier protestant al oraşului. Atacul s-a soldat cu cinci morţi, printre care o fetiţă de doi ani, şi cu doisprezece răniţi dintre care patru în stare gravă. Astăzi însǎ suntem obligaţi să o luăm pe scurtătură. Pentru că trebuie lovit tare de la început, deci trebuie începută ştirea întotdeauna cu numărul de morţi şi de răniţi. Ascultătorul trebuie agăţat de la primul cuvînt, altfel l-ai pierdut şi eşti pierdut, nenorocitul de ascultător te taie cu telecomanda, schimbă postul de radio, schimbă canalul, trece la alţii… Cînd redactezi astăzi o ştire trebuie să ai în minte telecomanda monstrului, trebuie să ştii că ai în faţa ta o mulţime înarmată, o mulţime care te aşteaptă cu telecomenzile în mînă… Şi atunci ştirea ta trebuie formulată altfel, aceeaşi ştire trebuie recompusă, de fapt cuvintele rămîn aproape aceleaşi, dar cele mai violente trec în faţa. Cinci morţi, dintre care o fetiţă de doi ani, precum şi doisprezece răniţi dintre care trei într-o stare gravă, este bilanţul unui nou atentat comis astăzi într-un cartier protestant din Belfast, în Irlanda de Nord. Înţelegi? Vezi cum s-a modificat întreaga structură a frazei? Nu mai începi cu începutul, sau cu ceea ce credeai tu că era un început logic, situarea geografică… Începi direct cu partea a doua, accentul trebuie pus pe numărul de morţi şi de răniţi, pe suferinţǎ. Şi dacă eşti isteţ mai promiţi şi continuarea poveştii, faci din ea un serial. De exemplu, precizezi că bilanţul este încă provizoriu, ceea ce înseamnă că în orele următoare unii vor trece din tabăra răniţilor în tabăra morţilor, ceea ce îţi amplifică ţie tensiunea ştirii. Putem spune chiar că localizarea dramei nici nu mai contează cu adevărat, pînă la urmă ni se rupe dacǎ bomba a explodat în Irlanda sau în Pakistan, ceea ce contează este gravitatea situaţiei.
Din cînd în cînd simt că trebuie să-i spun lui George: opreşte-te, ai să faci o depresiune, mai bine priveşte puţin acest oraş, uită-te cît e de frumos, ţi se opreşte respiraţia cînd îl vezi de sus, cîtă armonie, iar într-o zi ca asta, cu cer perfect senin, poţi aproape să-i numeri locuitorii, pînă şi ascensoarele care urcă şi coboară prin dantelăria metalică a Turnului Eiffel sunt perfect vizibile… De ce n-am vorbi despre o zi ca asta?
- Ai spus ceva? întreabă George.
- Nu.
Eu însumi sunt din ce în ce mai murdar, continuă George. Am început să fac lucruri pe care nu le făceam cu 30 de ani în urmă, cînd am început această meserie. De altfel nici nu mă mai consider un jurnalist. Nu, sunt un cioclu. Cînd mă instalez în faţa microfonului ca să prezint buletinul de ştiri, simt imediat cum ajunge la mine lasitudinea ascultătorului dacă nu îi furnizez suficienţi morţi, suficientă abjecţie, suficientă tensiune… Cînd n-am decît trei sau patru morţi în buletinul de ştiri ştiu că partida este pierdută. Cel de dincolo nu mă mai ascultă. Sau mă ascultă din ce în ce mai superficial în timp ce atenţia sa este aspirată treptat de altceva… Da, acesta este adevărul, dacă buletinul meu de ştiri n-are decît trei sau patru morţi, nu sunt luat în serios, simt aproape reproşul celuilalt, ca şi cum nu mi-aş fi făcut bine meseria. Pentru ca un jurnal de actualităţi să fie interesant am nevoie de cel puţin zece cadavre. Altfel spus de un număr cu două cifre. Şi imediat ce încep să vorbesc de zece, unsprezece sau doisprezece morţi în Gaza, în Israel, în Irak, în Afganistan sau chiar în Coasta de Fildeş (deşi aceastǎ ţarǎ pare mult prea departe de tot), buletinul meu de ştiri decolează. Tu mă asculţi sau nu?
Nu-i răspund. Discuţiile cu George sunt extraordinare şi pentru că poţi să nu-i răspunzi. Da, de multe ori tac cînd mǎ întreabă el ceva întrucît simt că acest lucru nu-l deranjează. Pe George poţi chiar să nu-l asculţi, poţi să stai cu el la o masă şi să te gîndeşti la altceva, poţi chiar să fumezi o ţigară în faţa lui, privind în plafon, sau poţi, de pildă, să notezi cîte ceva într-un carneţel sau chiar să răsfoieşti o revistă. Toate acestea nu-l deranjează atîta vreme cît rămîi totuşi aşezat la aceeaşi masă cu el, într-o cafenea oarecare sau în cafeneaua de la etajul 18 a Palatului Undelor. George se nelinişteşte brusc şi face ochii mari doar atunci cînd te ridici ca să mergi la toaletă sau pur şi simplu ca să te întorci la computer.
- Ce faci? Ai cedat?
Şi mai e un lucru care îmi place la George, sau mai bine spus în relaţia mea de prietenie cu el: după ce începi să-i cunoşti pe de rost toate teroriile ai impresia că eşti coautorul lor. Şi eu simt, de cînd am început să fac jurnalism, că această meserie îmi ascunde ceva, că mă obligă să păşesc pe nisip mişcător… Şi eu resimt, ca şi George, că morţii acestei lumi mi-au invadat cotidianul. Ca şi George şi ca şi alte sute, mii, poate zeci de mii de jurnalişti de pe planetă, îmi încep buletinul de ştiri cu cele mai recente omoruri sau masacre, sau cu cele mai recente declaraţii senzaţionale pronunţate de gurile unor oameni politici pe care îi detest. Oare cîţi jurnalişti suntem, pe planetă, supuşi aceluiaşi reflex: pentru ca buletinul nostru de ştiri să fie tare avem nevoie de cel puţin o nouǎ ranǎ purulentǎ apǎrutǎ brusc pe corpul umanitǎţii ; ea poate avea forma unui atentat sîngeros, a unei poveşti cu ostatici eventual pe cale de a fi executaţi prin strangulare dintr-un moment în altul, sau a unei spectaculoase operaţiuni de epurare etnică pe undeva prin Caucaz sau prin Balcani (deşi sunt bune şi cele din Africa). Aceastǎ nouǎ ranǎ sau eczemǎ pe faţa umanitǎţii mai poate avea forma unei teribile catastrofe aeriene sau feroviare sau de orice altǎ natură (alunecare de teren, incendiu de pǎdure, cutremur, tsunami), sau a unei teribile catastrofe morale (scandal de corupţie, fraudǎ electoralǎ masivǎ etc.). Dar deschiderea cu moarte şi cu morţi nu e suficientă. După lista cu morţi, pentru ca buletinul meu de ştiri să fie tare şi să nu coboare, violenţa trebuie sǎ rǎmînǎ prezentǎ… Pot trece atunci la o reuniune la vîrf de urgenţă unde să se discute eventual despre moarte, sau la diverse declaraţii răsunătoare despre lupta împotriva terorismului sau despre lupta împotriva foametei sau împotriva sărăciei, despre lupta împotriva traficului de organe şi împotriva altor forme sadice de trafic, sau despre lupta împotriva oricărei alte activităţi umane murdare şi sinistre care rimează cu rǎul. Oricum totul e luptǎ în viaţa noastrǎ, iar noi, jurnaliştii, trebuie sǎ facem puţin comerţ cu aceastǎ luptǎ. Şi încă nu e gata… Un adevărat jurnal de actualităţi, un jurnal puternic şi capabil să-l ţină pe ascultător cu sufletul la gură mai trebuie să mai conţină un subiect galant-excitant-pasionant-picant extras de undeva din sferele înalte ale puterii… Jurnalul ideal mai trebuie să conţină apoi un subiect morbid legat eventual de pedofilie sau de clonare, iar apoi, pentru panaşul final, buletinul de ştiri trebuie să conţinǎ cîteva fraze legate de ultimele progrese în materie de eutanasie, adică în privinţa dreptului natural pe care îl are omul de a cere să moară în condiţii de asistenţǎ medicalǎ şi în condiţii de demnitate atunci cînd suferă prea mult în urma unei boli incurabile.
Sigur, sunt şi zile cînd depeşele agenţiilor de presă nu aduc destui morţi. Pentru jurnalist ele sunt deci nişte zile negre cînd curba ascendentă a buletinelor de ştiri are serios de suferit. George le numeşte zile de secetă. Fie că agenţiile de presă au lucrat prost în ziua respectivă, fie că reprezentanţii rasei umane au uitat pentru cîteva ore să se măcelărească între ei. Dar acest moment trecător de secetă nu trebuie lăsat să penalizeze publicul şi scadă rating-ul. Iar dacă ne aflăm în faţa unui jurnal cu un slab procent de oroare, recurgem la tehnicile de evocare a bilanţurilor precedente. Nimic nu ne împiedică să luptăm împotriva secetei prin eforturi de memorie.
Să presupunem, de exemplu, că astăzi în Orientul Apropiat nu avem decît trei morţi. Ei bine, în acest caz putem să-i reamintim ascultătorului că de la începutul ultimului conflict deschis între palestinieni şi israelieni, adică în ultimii patru ani, numărul de persoane ucise este de 4.333, dintre care 3.314 palestinieni şi 948 de israelieni. Cu puţină dibăcie putem chiar formula ştirea în felul următor: un nou atentat comis în Israel soldat cu moartea a trei persoane ridică bilanţul Intifadei la 4.333 de morţi etc. etc… Iar cu puţină dibăcie şi puţin aplomb, putem ataca fraza chiar prin indicarea cifrei care reprezintă bilanţul general: 4.333 este bilanţul Intifadei după patru ani de violenţe şi după atacul comis astăzi de un comando palestinian într-o colonie evreiască din Cisiordania, atac care a provocat moartea a trei persoane…
În zilele de secetă putem recurge deci la această tehnică şi să reamintim, iar şi iar, bilanţul general al unui conflict, al unei operaţiuni de epurare etnică sau al unei catastrofe, ceea ce ne permite, ca jurnalişti, să menţinem la un nivel ridicat potenţialul emotiv al buletinului de ştiri, chiar dacă materia zilei nu este suficientă pentru atingerea acestui scop. Zeci de mici strategii există în acest sens. Să presupunem că astăzi, în Irak, nu a fost ucis decît un singur soldat american. În sine, această informaţie este slabă şi nu aduce prea mult conţinut emoţional în economia de spectacol a buletinului meu de ştiri. Decît dacă… îmi încep ştirea prin bilanţul general. Un soldat american ucis astăzi în Irak este o informaţie nulă, ca să zic aşa… Dar dacă spun încă un soldat american a fost ucis astăzi în Irak ceea ce ridică la 1.012 bilanţul pierderilor umane înregistrate în această ţară de Statele Unite totul se schimbă, numărul cu patru cifre îi face să tresară pe toţi cei care mă ascultă. Acum simt că îl ţin strîns pe ascultător. Şi pentru că îl ţin strîns pot să-i mai alimentez setea de ştiri macabre cu încă două sau trei piruete statistice mai sofisticate. Pot să-i spun, de exemplu, că aceasta înseamnă o medie de trei soldaţi americani morţi pe zi în Irak de la intervenţia Statelor Unite în această ţară, ceea ce înseamnă totuşi ceva mai puţin în materie de pierderi umane decît în timpul războiului din Vietnam cînd media a fost de zece soldaţi americani morţi pe zi, şi oricum mai puţin şi decît pe vremea războiului din Algeria cînd Franţa deplîngea cam şase morţi pe zi…
E uluitor, dar cînd pronunţ toate aceste cuvinte simt că, de partea cealaltă, omul care mă ascultă îşi ciuleşte urechile. El a devenit la fel de dependent de ştiri ca şi mine, nu-şi poate începe ziua fără să nu îngurgiteze o anumită doză de oroare. Iar seara nu se poate duce la culcare fără să nu fi plonjat încă o dată, pentru ultima oară pe ziua respectivă, în mizeria lumii.
Dezordinea preventivă de Matei Vişniec, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
