Viata filosofului si eseistului Mihai Sora face parte din categoria existentelor paradoxale: in pofida hazardului care i-a marcat momente-cheie din viata, destinul lui Mihai Sora pare unul implinit. Anii razboiului i-a petrecut la Paris, unde a cunoscut ocupatia germana si s-a inscris in partidul comunist francez. In primul episod al acestor confesiuni, un scurt periplu prin cea mai teribila aventura intelectuala romaneasca petrecuta in secolul trecut: anii '30 in Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Litere si Filosofie. (Marcela Gheorghiu)
Pe la mijlocul anilor '30, dupa ce am terminat studiile secundare, am venit la Bucuresti. Am stat patru ani, pe perioada studiilor universitare, dar am profitat din plin de orasul acesta. Pe urma, toata perioada razboiului am trait-o in Franta si am redevenit bucurestean la finele anilor '40.
Odata, in Duminica Floriilor
M-am nascut intr-o casa cu biblioteca, iar din primele clase de liceu mi-am si constituit propria biblioteca, extragand pe furis din biblioteca tatalui meu cartile care ma interesau si ducandu-le in camera mea, unde ulterior mi-am facut rafturi. Sigur ca am fost prins in cele din urma asupra faptului, dar, cum cartile nu erau instrainate din casa, ci doar deplasate in interiorul ei, nu am fost pedepsit. Din acest punct de vedere, tatal meu a fost foarte liberal. Imi asigurase, la Timisoara fiind inca, un abonament la o librarie: eu imi cumparam carti, iar el trecea la sfarsitul fiecarei luni si le achita. Exista, desigur, si o biblioteca a liceului, de la care imprumutam. In perioada aceea, ajunsesem sa citesc pana la trei carti pe zi. Depindea mult si de genul lecturii. Cand era vorba de informatie pura, nu adastam cu visarea, dar daca imi pica in mana un roman, pe acela il savuram, pierzandu-ma in poveste si, de aceea, il citeam mai incet... Fiecare om are o slabiciune; eu o aveam pe aceasta.
Dar in acea perioada s-a mai intamplat ceva. Gratie castigarii unui concurs de limba franceza la finele liceului, am primit o bursa la Paris dupa terminarea facultatii si astfel am ajuns in Franta, de unde nu credeam ca ma voi mai intoarce vreodata. Exista inca in anii '30 o misiune franceza a profesorilor de limba franceza in liceele romanesti. Cum acestia nu erau vorbitori de limba romana, noi eram putin in situatia de a face, vrand-nevrand, conversatie in franceza si, in felul acesta, de a ne obisnui nu doar sa citim, ci chiar sa vorbim liber aceasta limba. O foarte consistenta politica pariziana a francofoniei facea ca intr-o tara de limba romanica, precum Romania, sa se dezvolte posibilitati foarte mari de studiu al limbii franceze. Puteai insa sa inveti si o a treia limba romanica, pentru ca exista aici si o misiune italiana, care trimitea la randul ei profesori de limba italiana, asa incat eu am invatat-o si pe aceasta din urma foarte temeinic. Limbile care se predau insa la noi cu predilectie erau franceza si germana, aceasta din urma mai mult in partile ardelenesti si in Banat, iar engleza aprape deloc. Cine voia sa invete engleza lua lectii particulare de la profesori sau stiutori. Profesorii pe care misiunile respective ii trimiteau aici erau francezi sadea si italieni sadea.
Aveam, la Liceul "Constantin Diaconovici Loga" din Timisoara, un asemenea profesor al misiunii franceze, care organiza anual un concurs cu elevii din anii terminali. Asa s-a facut ca, in ultimul an, in Duminica Floriilor, profesorul Marcel Griffoin ne-a invitat la scoala, pe mine si pe alti doi colegi din clasa terminala, pentru a participa la un concurs organizat de Institutul Francez. A scos din buzunar un plic sigilat, l-a desfacut si a scris pe tabla o intrebare. Era o tema interesanta, absolut neasteptata. Iata cum suna: "Credeti ca un nou clasicism este posibil?". Fara un fond de cultura asimilata si fara o temeinica stapanire a limbii franceze, se intelege de la sine, nu ai fi putut face fata unei asemenea teme. Am luat Premiul I pe tara. Cand, in toamna, am venit la Bucuresti, la facultate, din politete m-am dus sa ma prezint si sa le spun celor de la Institutul Francez ca eu sunt cel care a luat Premiul I pe tara. De-a lungul anilor de facultate, ei mi-au urmarit evolutia, iar cand am absolvit m-au chemat si mi-au spus: "Aveti o bursa".
Epoca marilor profesori
Dorinta mea de a veni la Bucuresti si de a urma Filosofia s-a conturat foarte de timpuriu, inca din anii de liceu, impotriva dorintelor parintesti; ai mei visau pentru mine o cariera mai normala, drept care tata mi-a si smuls promisiunea ca, in paralel cu Filosofia (o posibila cariera), voi face si Dreptul, ca sa-mi asigur totusi si o meserie, nu doar implinirea unui vis. M-am inscris la Drept, am dat si examenul de admitere, pe care l-am luat (locurile erau limitate, iar afluenta la aceasta facultate era extraordinara), dar, din pacate, am ocupat locul unuia care ar fi urmat cu adevarat Dreptul, pentru ca eu nu l-am facut; nici macar nu m-am dus la facultate. Am urmat Filosofia.
Mi-am facut studiile universitare in epoca marilor profesori. Primul contact cu o asemenea personalitate l-am avut chiar in anul intai, la Cursul de Filosofia culturii, pe care il preda Tudor Vianu. Eu citisem cateva dintre cartile lui editate pana in 1934 (marele opus despre estetica nu aparuse inca). Era, asadar, un nume cunoscut si o figura de mare prestigiu. O alta intalnire notorie a fost cea cu Nae Ionescu si cursul lui de Logica. Era fascinant acest curs, mai ales pentru ca te punea in situatia de a regandi tu problemele, dilemele si asa mai departe, un curs extrem de viu, la care erai obligat sa te angajezi personal in problematica respectiva. In vremea aceea, Universitatea nu era bazata pe ideea de frecventa, pentru ca nu era conceputa ca atelier de inregistrare a unor cunostinte pe care trebuia sa le stii punct cu punct. Era un invatamant care te trimitea din capul locului sa-ti culegi informatiile din biblioteca, iar intalnirea cu profesorul era numai un prilej de a lumina, sistematiza si interconecta cunostintele citite; in felul acesta, erai obligat sa gandesti corect si sa-ti exprimi gandirea intr-un mod articulat si convingator. Asta era caracteristica intregului invatamant universitar interbelic, si evident ca tipul de examen era similar, cu intrebari diagonale prin materie si cu numeroase referiri la sectiuni neprevazute in masa cunostintelor punctuale, la care nu te asteptai. Trebuia sa reflectezi, sa-ti organizezi mental expunerea pentru ca aceasta sa fie coerenta. La examen, Nae Ionescu, fiind un intuitiv, se lua si dupa impresia pe care i-o lasasesi la cursuri si seminarii. Dar nu examenul cu Nae Ionescu iti producea cea mai mare impresie, ci, repet, cursurile lui...
Am avut mari profesori in facultate. Constantin Radulescu-Motru, Mircea Florian, P.P. Negulescu... La cursurile lui Florian nu mergeam pentru ca mi se parea patetic, iar la Negulescu de asemenea nu mergeam pentru ca el isi tiparise deja cursurile, care erau la indemana studentilor, in biblioteca. Era inutil, asadar, sa asculti niste cursuri tiparite, citite cuvant cu cuvant de catre autorul lor, cand puteai sa le citesti cu mult mai mult folos in biblioteca, pentru ca, cel putin la Litere si Filosofie, invatamantul nu se baza pe frecventa obligatorie, ci pe studiul intensiv in biblioteca; daca profesorul se arata mai increzator in puterea ta de a te descurca, te descurcai, facandu-ti o bibliografie a disciplinei, frecventand asiduu biblioteca si cumparand carti care erau relativ accesibile (existau, de asemenea posibilitati de a comanda carti din strainatate).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
