In episodul trecut l-am lasat anume de-o parte pe Stefan Plesia, fiul istoricului Dan Plesia si nepotul lui Emanoil Hagi-Mosco. De altfel, chiar Hagi Mosco ne si intampina pe coperta cartii, un rusofob la patru ace a carui superba casa de 25 de camere se afla chiar pe locul pe care avea sa se ridice Teatrul National in Bucurestii ceausismului, dupa care familia va migra la coltul Batistei cu Coltea, pe Minervei (Vasile Conta) nr. 12 si, in fine, pe strada Icoanei, 12.
Ce fericita ar fi fost Irina Nicolau, care a inaugurat "povestea caselor" si pasiunea neopaseistilor bucuresteni pentru istoriile vechilor imobile ale capitalei, de cartile Victoriei Dragu Dimitriu!
Evocand oaspetii de seama ai familiei (printre care George Potra, cel cu "Bucurestii de ieri" si "de altadata", Nicolae Vatamanu, Aurel Sacerdoteanu, Radu Creteanu, Serban Flondor sau Gheorghe Bezviconi, istoricul care ne-a furnizat atat de pretiosul studiu despre cimitirul Bellu), Stefan Plesia ajunge la George D. Florescu, "var cu bunicul meu, o aparitie extraordinara, din alte timpuri: avea favoriti, pentru care era supranumit Florescu Cotlet, avea lavaliera, monoclu, avea ghetre, avea manusi pe care nu si le scotea. Era o aparitie de roman victorian si sfida prin imbracamintea lui. A murit in 1976 fiind nascut in 1893".
Cum sa-ti mai para stranii descrierile lui Mateiu Caragiale iesite de sub pana carcotasa a contemporanilor?
Daca in volumul dedicat doamnelor ne-a atras atentia figura (si cariera) arhitectului Henry Suskind, acum este randul arhitectului Grigore Cerchez sa ne incite curiozitatea, omul care a construit Institutul de arhitectura (1912-1927), Casa Lahovary de pe str. Orlando (astazi ambasada Indoneziei), palatul Niculescu Dorobantu de pe str. Lemnea (azi Liceul de Coregrafie de pe str. Gral. G. Manu), Casa Dissescu pe Calea Victoriei (acum Institutul de Istoria Artei, dupa ce a fost Institutul de cultura Italian). Iar pe locul hotelului Minerva, simetric asezata cu Casa Dissescu, mai era o casa a lui Niculescu Dorobantu construita de Cerchez. In fine, "extraordinar de frumoasa este Casa Manu, pe care a construit-o Grigore Cerchez pe Bulevardul Aviatorilor, foarte aproape de sediul guvernului, pe soseaua Jianu, care actualmente adaposteste Ambasada Argentinei. O casa care este copia fidela a Hotelului Biron de la Paris (Muzeul Rodin), acel curent neoclasic francez, iar in aceasta casa Manu a locuit in anii ''30 familia Max Auschnitt. Dupa venirea comunistilor la putere, aici a locuit Petru Groza..."!
Cum vi se pare povestea? Ma intreb de ce oare Uniunea Arhitectilor, in colaborare cu primaria si alte institutii de istorie si arta, nu ar initia o serie de albume de popularizare a acestor oameni fara de care Bucurestii ar fi ramas o semisatra, de la Ion Mincu, Paul Gottereau, Albert Galleron, Cerchez, la Petre Antonescu, I.D. Berindey, Duiliu Marcu, Theophile Brateau, Octav Doicescu s.a.m.d.? Interesant e ca la pag. 183 aflam de existenta unui jurnal inedit, in unsprezece volume (Insemnari ale vietii mele) care acopera perioada 1880-1921, apartinand lui Iancu Cerchez, fratele arhitectului, din care, pentru inceput, macar o antologie ar fi bine sa apara.
Spicuiesc, din lipsa de spatiu. Casa Eliad avea o remiza, azi daramata, in care se aflau patruzeci (sic) de trasuri, landouri, cupeuri etc., Theodor Eliad fiind si presedintele Clubului Hipic Roman. Aproape toate le-a cumparat, ca sa le salveze, familia regala. Casa Eliad a fost vanduta in 1942 Comunitatii Evreiesti conduse de Marcu Onescu, urmasul lui Filderman. Captivant citatul dat la pag. 42 dintr-o nuvela publicata in 1875 de Take Ionescu, scrisa la 17 ani, cu viziunea primului razboi mondial: "... va intra Anglia, va intra Italia, vom intra si noi si nu se poate sa nu intre si America. Pana si Japonia va intra. Aliatii vor fi definitiv victoriosi si voi vedea cu ochii Romania Mare. Vom vedea atotputernicia Americii. Vom vedea omenirea facand un pas mare spre stanga, spre socialismul revolutionar. Zguduirea va fi asa de formidabila, ca o saracie groaznica va stapani omenirea foarte multi ani".
Daca se stie indeobste ca in casa lui Take Ionescu functioneaza Institutul de Etnografie si Folclor, nu multa lume stie ca, alaturi, localul A.C.R. este casa Xeni, intre altele biograful lui Take "gura de aur". Dar stiati ca Policlinica Dr. N. Paulescu de la coltul Strazii I. L. Caragiale cu Thomas Masaryk a fost casa maresalului Prezan? Iata si o revolutie onomastica tipica pentru istoria Bucurestilor: Strada Fantanii a devenit Doctor Karl Lueger, dupa razboi a devenit General Berthelot, dupa 1945 normal ca a devenit strada Popov, apoi Nuferilor si acum din nou Berthelot.
In sfarsit, istorie mica: la pag. 23, familia Strominger, evreii vecini cu familia Eliad, "vorbeau in casa numai germana, o germana culta. Antonescu le-a bagat niste ofiteri germani acolo, i-a incartiruit, dar ei au avut relatii foarte corecte. Germanii nu s-au plans de ei, nici ei de germani". Iar la pag. 176, "Kiseleff a avut si copii din flori cu diverse boieroaice: familia Balaceanu se inrudeste, prin familia Greceanu, ca si Miclestii, se inrudesc cu Kiseleff..."
*) Victoria Dragu Dimitriu, Povesti ale domnilor din Bucuresti, Editura Vremea, 2005, 495 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
