Cina festivă a lui Don Juan
Premiera din această săptămână a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Cina festivă a lui Don Juan, are un subtitlu care nu te poate lăsa indiferent. Nici mai mult, nici mai puţin acesta sună aşa: „După Tirso de Molina, scrisă cât p-aci de Molière, cu un strop de Mozart şi Da Ponte, precum şi Georges Bataille. Atelier.” Ce se ascunde sub această contorsionată, dar incitantă formulare? Regizorul spectacolului şi co-autor al versiunii scenice, cunoscutul regizor Matthias Langhoff, ne propune o variantă de decriptare: în concepţia sa, spectacolul „este povestea unui mare personaj, Don Juan, care, faţă în faţă cu moartea, refuză să renunţe la viaţă”.
Povestea seducătorului şi a servitorului său sceptic, dar loial, Sganarelle, i-a preocupat pe scriitori, muzicieni şi dramaturgi, încă din secolul al XVII-lea. Don Juan atentează în nenumărate rânduri la virtutea femeilor, dar, în final, principalul său adversar rămâne moartea. Despre iubire şi moarte vorbeşte şi Matthias Langhoff în spectacolul său, ca şi despre felul în care ne raportăm la cele două momente importante ale vieţii.
Regizorul, ca şi personajul principal al spectacolului Cina festivă a lui Don Juan, este preocupat de faţetele seducţiei şi de modul în care poate fi acceptată moartea. Don Juan „ştie că există doar prin capacitatea sa de a seduce, comite tot felul de orori şi totuşi nu renunţă la plăcerea de a le cuceri pe femei” spune Matthias Langhoff.
Cina festivă a lui Don Juan, în viziunea lui Matthias Langhoff, este un spectacol în care melanjul de texte şi muzică au un rol important. Coloana sonoră, inspirată din opera Don Giovanni a lui Mozart, şi adaptată de Katalin Incze G., care asigură şi conducerea muzicală, este interpretată de Wolfband – o formaţie alcătuită special pentru spectacol.
Regizorul Matthias Langhoff nu se află la prima colaborare cu instituţia culturală clujeană. El a mai pus în scenă aici în 2010 un spectacol care s-a bucurat la momentul respectiv de aprecierile criticii şi ale publicului: Măsură pentru măsură de W. Shakespeare.
Din distribuţia actualei montări fac parte actorii: András Hatházi, József Bíró, Emőke Kató, Gábor Viola, Ervin Szűcs, Csongor Köllő, Róbert Laczkó Vass, Anikó Pethő, Csilla Varga, Balázs Bodolai, Gergő Bereczky, Attila Orbán, András Buzási, cât şi mai mulţi tineri colaboratori ai teatrului.
Să mai notăm câteva detalii tehnice, deloc lipsite de importanţă: decorul este semnat de acelaşi Matthias Langhoff, costumele de Carmencita Brojboiu, iar mişcarea scenică de Ferenc Sinkó. Replici scânteietoare, culoare, muzică,– iată suficiente atuuri al actualei premiere pentru încă un spectacol de succes la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. (Radu Constantinescu)
Don Juan sau sentimentul de culpabilitate
În vortexul semiotic al acestui „spectacol de autor”, rezonanţa mitologică a personajului principal prevalează, iar „premiile pentru cele mai bune personaje în rol secundar” se estompează în receptarea publicului. Don Juan-ul interpretat de Florin Zamfirescu, în Ultima femeie a señorului Juan, după scriptul lui Leonid Juhovitki, prozator şi dramaturg prolific, publicat în majoritatea ţărilor europene, şi militant pentru drepturile omului, în Grupul de la Helsinki, este un prototip interiorizat, confin lui Max Frisch („Don Juan sau dragostea pentru geometrie”), mai mult decât tradiţiei romantice a lui Don Juan, în descendenţa unor Tirso de Molina, Molière, Lenau, Hoffmann, Byron. Mitul lui Don Juan este foarte productiv în literatura europeană. Prin resemantizări, a ajuns să deducă un tip de Don Juan gânditor,cerebral type, din cel vechi, senzualist, negânditor. El Burlador de Sevilla (al lui Tirso de Molina) prezintă deosebiri substanţiale faţă de Don Juan-ul lui Max Frisch, de exemplu, un seducător, actor şi regizor.
Între Don Juan-ul nordului romantic, faustic, şi Don Juan-ul spaniol, cel dezabuzat, teratologic şi veşnic ispitit, Leonid Juhovitki aduce un personaj complex, existenţial, epuizat şi trăindu-şi culpabilitatea. Unde este adevăratul Don Juan, cel ubicuu în atâtea versiuni existente ale mitografiilor literare? Un “model” al lubricităţii sau un seducător al formelor imaginaţiei, al cărui joc combinatoriu sfidează orice mentalitate rigid conceptuală şi maniheistă?
Piesa a fost scrisă în 1982 şi s-a jucat prima dată la Omsk, capitala culturală a Siberiei. Leonid Juhovitki mărturiseşte că a încercat să „recompună” un personaj dual: „Am meditat asupra istoriei lui Don Juan. Este interesant şi important pentru mine să înţeleg cine a fost adevăratul Don Juan: un criminal sau un umanist renascentist. Şi am ajuns la concluzia că a fost un om bun în vremuri crude”. Juhovitki ne propune un Don Juan răzvrătit şi psihologizant, pentru care acţiunea formală este doar un pretext care circumscrie mitul, o pledoarie culturală, contextualizată (în spaţiul rus), care dinamitează complexe fals induse, cu semnificaţii în sfera mai largă a ethosului şi a respectului pentru enclave culturale. Pentru Don Juan-ul slav al lui Juhovitki, mărturisirea tentaţiilor irepresibile devine seducţie narativă, a monologului, şi configurarea unor reţele de semnificaţii esopice.
Florin Zamfirescu face un rol memorabil de improvizaţie într-o partitură clasică, de tip stanislavskian, neorealist. În jurul lui, toate celelalte personaje, Elvira, Carlos, Conchita, se contaminează de acest sindrom donjuanesc, într-o „criză a umanismului”, (cum crede Ramiro de Maetzu, unul dintre marii eseişti spanioli contemporani), tentând perpetuarea vitalităţii şi a nonconformismului.
În caietul program al spectacolului, se citează, inspirat, din Jean Rousset („Mitul lui Don Juan”): „Totul este permis,/ Eu şi simţurile mele,/ Orice lucru e schimbător pe lume,/ Totul se clatină,/ Trebuie să iubim din zbor,/ Don Juan este eroul care improvizează mereu,/ Don Juan e omul prezentului perpetuu./ Aşa mascat eşti adevărat”...
Ultima femeie a señorului Juan, de Leonid Juhovitki ,Teatrul Odeon, Bucureşti. Cu: Florin Zamfirescu, Irina Mazanitis, Mugur Arvunescu, Katia Pescariu, Mircea Constantinescu, Angela Ioan, Gabriel Pintilei, Ionel Mihailescu, Dimitrii Bogomaz, Ionut Kivu. Scenografia - Vittorio Holtier. Regia - Vladimir Granov. (Graţiela Popescu)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
