Radu Macrinici s-a descoperit ca autor de teatru la un concurs initiat la Targu-Mures. Un premiu, apoi montari peste hotare si o piesa publicata in franceza, plus faptul ca era cel mai tanar director de teatru din tara l-au transformat intr-un personaj neobisnuit: scrierile sale erau mai cunoscute in strainatate decat la noi.
- Cum e sa renunti la administratie, la o functie, pentru a scrie teatru?
- Ca sa-l parafrazez un pic pe Eugen Ionescu, pentru mine jocul cu stampila devenise jocul de-a macelul cu persoana mea, legata de dramaturgul care sunt. Asa ca am considerat ca noua ani de ucenicie in ale administratiei sunt mai mult decat destul si am preferat sa renunt.
- ai acum te administrezi pe tine...
- Da, ceea ce trebuia sa fac de mult. Dar as fi necinstit si meschin daca n-as recunoaste ca m-a ajutat foarte mult faptul de a conduce un teatru, cel din Sfantul Gheorghe, timp de opt ani. L-am cunoscut din interior, i-am vazut maruntaiele, am inteles cum sunt actorii, ce fel de replici prefera sa rosteasca. E cu totul altceva decat sa scrii teatru din fotoliul de spectator.
- Acum scrii mai usor decat pe vremea cand erai director?
- Am mai mult timp, ma hranesc din experienta acumulata, am inceput sa scriu si altceva. Am conceput un scenariu pentru un spectacol de teatru-dans a carui premiera a avut loc la Teatrul Nottara, Dansolitude, in coregrafia lui Florin Fieroiu. Am scris si texte pentru un bar din Brasov, am inventat un personaj interbelic si l-am pus sa rosteasca un monolog prin vocea actorului Tudor Smoleanu. Am inceput, deci, sa fac lucruri mult mai diverse decat inainte - nu doar piese propriu-zise, ci si texte din zonele de frontiera ale teatrului.
- Numele tau apare si pe afisele unor spectacole care nu au pornit de la o piesa ci de la o idee, iar textul a fost apoi comandat dramaturgului sau dramaturgilor. Cum ai inceput sa scrii "la comanda"?
- A fost ceva intamplator, nu mi-am dorit eu asta, dar a fost de bun augur. Fiind structural un tip destul de lenes, comanda m-a determinat, m-a motivat sa lucrez, sa respect niste termene...
- Acest mod de a lucra "la comanda" e o meserie?
- La noi inca nu, dar in alte parti e o meserie cu vechime. Sa ne gandim doar la marii scenaristi.
- Dar nu se pierde din spontaneitate, din prospetimea creatiei?
- Trebuie sa lamurim un pic termenii. Ce inseamna comanda? Regizorul vine cu o idee, pe care eu o dezvolt. El mai mult decat acea idee nu-mi da. Inteleg ce vrea de la mine, scriu o varianta, o discutam, o retusam, iar a doua varianta e cea definitiva. Asa am lucrat pana acum. Sigur, sunt unii dramaturgi care recunosc ca nu pot sa scrie astfel, dar eu cred ca un scriitor profesionist n-are nevoie numai de inspiratie. Asta e asa, putin si de secolul XIX: asteptam muza... Muza e in noi... Pe mine chestia cu muza nu ma mai amuza.
- Sunt inca autori lansati inainte de '90 care se plang ca nu se joaca texte noi. Intr-un editorial, Dumitru Solomon scria ca nu se mai joaca piese scurte, motiv pentru care nici nu se scriu...
- E un cerc vicios, desigur. Piata nu exista, dar ea trebuie fortata si construita. Trebuie provocata. Se cam stie care sunt dramaturgii romani, nu sunt prea multi. Ii putem numara pe degetele de la cele doua maini - vorbesc de dramaturgii adevarati, nu de cei care scriu cu liniuta de dialog -, iar acestia sunt cautati. Fericirea mea este ca ma numar printre ei. Am avut comenzi de la Piatra Neamt sau Targu-Mures. Horia Garbea mai lucreaza asa, dar mai mult dramatizari.
- Tu de ce nu faci dramatizari? A fost un pas la Piatra Neamt, cu Printul din lacrima...
- Dar a fost mai mult decat o dramatizare...
- A fost un text exceptional, pe care te rog sa-l publici...
- Da... Imi amintesc ca mi-ai mai spus odata, cu ceva ani in urma, pe plaja la Vama Veche, sa fac dramatizari, pentru ca sunt un exercitiu foarte bun. Am in plan o piesa dupa o povestire de Blixen. Va fi un text surprinzator pentru multi, pentru ca va fi scris in dulcele stil clasic.
- Ce parere ai despre regizorii care isi dramatizeaza textele pentru spectacole?
- Nu a fi o problema ca nu cauta texte originale. Eu ii inteleg. Problema e ca nu cauta dramaturgi care sa ii ajute sa faca aceste dramatizari, si de multe ori din aceasta cauza dau chix. Sunt nume mari care au ratat spectacole dupa idei extrem de generoase pentru ca au preferat sa lucreze singuri. Nu totdeauna poti sa si centrezi, sa si dai cu capul si sa si aperi. Mai ai nevoie si de echipa. E pacat ca unii regizori importanti evita sa lucreze cu dramaturgii.
- E lipsa de interes, sau de fonduri?
- Cred ca e pur si simplu neincredere in dramaturgia contemporana, in dramaturgii contemporani mai bine zis.
- Exista subiecte care ar trebui abordate de dramaturgie?
- Din pacate, piata din Romania nu cauta asemenea texte. Sunt convins ca, daca dramaturgii ar simti interesul teatrelor pentru texte preocupate de probleme contemporane, ar scrie, dar impresia mea e ca, din pacate, e vorba de o falsa comanda, indirecta: "Nu scrieti asa, scrieti cehovian, scrieti ibsenian".
- Mi se pare o constatare foarte periculoasa...
- Da, sa nu scriem despre subiecte din actualitatea imediata. Vad repertoriile, vad ce se monteaza la teatrele nationale, ce texte prefera regizorii. Nimeni nu risca, toti vor o plasa de siguranta si aceasta plasa se numeste Shakespeare sau Cehov... Culturile mici nu au produs dramaturgi importanti pentru ca o cultura mica sufera de foarte multe complexe. Complexul dramaturgiei romanesti e obsesia asta a literaturii, care planeaza ca un inger negru deasupra pieselor. In textele romanesti de teatru exista inca prea multa literatura si cred ca, vorba unui coleg de breasla, in dramaturgie e mai multa arhitectura decat literatura. Sau, cum spunea Milan Kundera, nu e bine, e chiar pagubos ca autorul sa fie mai inteligent decat opera pe care o scrie, iar in piesele de teatru autohtone se vede prea mult autorul, cu complexele, vanitatile si obsesiile lui. Ar trebui ca acestea sa apartina personajelor, nu lui. Se simte ca autorul vrea sa puna acolo niste bemoli, sa se vada ca e un ins cultivat. Am avut si eu la inceput o asemenea tara, pe cand ma jucam foarte mult cu cuvintele...
- Cred ca la tine se referea un critic cand a scris ca nu e suficient sa scrii calambururi ca sa fii dramaturg.
- Doar ca nu erau calambururi, erau o fortare a limbajului cu care actorul roman nu e obisnuit.
- Exista dramaturgie romana contemporana?
- Eu cred ca dramaturgia nu poate exista in afara teatrului. Or, daca teatrele ar fi mai generoase si ar provoca dramaturgii sa lucreze pentru teatru, nu pentru volum sau pentru spectacole-lectura, cred ca aceia care sunt s-ar mai reforma, iar cei care nu s-au apucat inca de scris s-ar apuca.
- Teatrele ar trebui sa fie mai nerabdatoare, mai interesate de textele noi?...
- Da, da, exact! Pentru ca dramaturgul trebuie provocat, ca orice artist. Nu cred ca un pictor, daca nu-si vinde tablourile, continua sa picteze in aceeasi maniera. Sau cred ca trebuie sa schimbe ceva daca vede ca nu e cautat. La fel si dramaturgul, doar ca in sistemul actual apar concesiile. Dramaturgii care incearca sa reformeze canoanele, sa le schimbe sunt blocati, si atunci, pentru a fi jucati, scriu textele pe care le vor regizorii. Asa, dramaturgia romaneasca nu are cum sa evolueze!
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
