Ziarul de Duminică

Dublu recital monumental – Monseniorul Ghika/ de Dr. Luminiţa Batali

Foto: Ion Dimcea

Foto: Ion Dimcea

Autor: Luminita Batali

10.10.2013, 23:49 275

Beatificarea, la sfârşitul lunii august, a Monseniorului Vladimir Ghika (despre care am mai scris în „Ziarul de Duminică”, în legătură cu reprezentarea acestuia în sculptura realizată de Gheorghe D. Anghel*) a fost şi ocazia de a vedea două recitaluri de artă monumentală, semnate de doi mari maeştri: Vladmir Şetran şi Cosmin Paulescu.

Pentru orice istoric de artă, o astfel de ocazie de a degusta îndelung, împreună cu cititorii pe care-i invită la explorarea subiectului, bogăţia semantică şi plastică, individualitatea creaţiei, particularităţile expresive ale fiecărui artist, înseamnă şansa rară de analiza două gândiri artistice, două interpretări admirabile.

Dintru început să notăm că Vladimir Şetran a mers în gândirea monumentală a portretului, ţinând poate cont de dubla vocaţie, dacă putem spune aşa, ortodoxă şi greco-catolică a Prinţului Ghika, pe marea tradiţie a iconografiei bizantine, prezentă însă în sotto voce, ca un ecou îndepărtat. Cosmin Paulescu a ales o reprezentare care ţine cont de opţiunea pentru imaginea persuasivă a Bisericii Catolice, aşa cum a fost formulată de realităţile istorice din vremea marelui Caravaggio – o imagine realistă am putea spune, dacă n-ar fi tonul profund meditativ care construieşte întreaga pictură. Ambele abordări sunt însă magistrale lecţii despre monumental, despre ţinuta maiestuoasă, despre distincţie şi, în acelaşi timp, despre cum să exprimi toate acestea dar şi coexistenţa lor cu o indelebilă modestie. Şi ambele sunt adevărate portrete.

Vladimir Şetran îl reprezintă pe Monsenior nu frontal, ci cu chipul uşor întors într-o parte, cu o privire contemplativă, foarte uşor distantă, ca şi cum ar privi spre depărtări, de deosebită fineţe. Bunătatea omenească este exprimată nu numai prin nobleţea trăsăturilor, esenţializate cu rarul său savoir faire de pictor, ci şi de mâinile Prinţului, mâini calde, binefăcătoare. Legătura cu tradiţia bizantină, formulata încă de pe vremea faimoaselor mozaicuri de la Ravenna, se observă în esenţializarea întregii siluete, foarte uşor hieratică, în rezolvarea iconografică a posturii picioarelor, care dau un aspect spaţial specific, ca de plutire. Prinţul e reprezentat pe o pajişte, între fire de iarbă, având drept fundal cerul albastru, într-o opţiune cromatică unde se juxtapun violetul intens, un roşu curajos, şi părul alb pe cerul deschis, care apare în mod miraculos, dată fiind apropierea tonurilor, deosebit de pregnant şi de mângâietor.

Cosmin Paulescu ne pune în faţa Monseniorului, el este în imediata noastră apropiere, chiar dacă privirea – unde întâlnim admirabil redate aceeaşi modestie, bunătate şi fineţe adâncă – nu este spre noi, ci uşor întoarsă spre sine. Expresivitatea gestului este notabilă – ca şi cum Prinţul s-ar afla în miezul unei discuţii cu noi (şi buzele par uşor întredeschise)  -  ca şi cum ar duce poate şi mâna spre inimă. Artistul a redat cu deosebită virtuozitate efectele lucirilor de mătase ale îmbrăcăminţii şi este remarcabil cum ele nu creează sau susţin vreo impresie de lux, ci de fapt poartă spre ideea fragilităţii personajului din faţa noastră, care rămâne fundamental o prezenţă benefică şi modestă. Cosmin Paulescu a accentuat ideea de prezenţă, a optat pentru o anumită corporalitate, notabilă în figurarea picioarelor, deosebit de realistă, şi în redarea umbrei purtate, care configurează spaţiul tridimensional.

Graţie acestei beatificări şi gândului Bisericii catolice române de a comanda acest omagiu celor doi maeştri ai artei monumentale, am avut ocazia de a vedea mult mai de aproape cum gândesc artiştii şi de a ne îmbogăţi patrimoniul cu două lucrări de deosebit prestigiu monumental şi emoţional.



 

*) De observat expunerea cam hazardată, ca sa nu suspectăm altceva, a acestei sculpturi în curtea MNAR chiar vizavi de o altă sculptură reprezentând un nud feminin foarte voluptuos, de acelaşi sculptor. Nu din pudibonderie semnalăm acest lucru, ci din motivul de a prilejui privitorului justa emoţie: un registru presupune prima sculptura – a unui om sfânt, un alt registru a doua, iar o astfel de juxtapunere este, pur si simplu, un semn de brutalitate autohtonă.

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO