Rareori se întâmplă ca un autor să scrie cu atâta pasiune despreo ţară îndepărtată, să-i transforme locurile cunoscute sau uitateîn adevărate atracţii turistice. Asta a făcut Diana Gabaldon, oscriitoare de origine mexicano-americană, cu ţinuturile scoţiene,în seria Outlander, din care face parte şi acest volum,Ecouri din trecut. A scris despre Scoţia ca şi când ar fitrăit acolo dintotdeauna şi nu numai atât, a creat o adevăratăisterie a vizitării locurilor prin care au trecut, în romanelesale, rebelul scoţian şi iubita sa din secolul XX.
Claire Randall este călătoare în timp. Aruncată în neguravremii, cu peste două sute de ani în urmă, ea se îndrăgosteşte derebelul James Fraser, sufletul ei pereche, şi decide să rămânăîmpreună în vremea lui Jamie, în secolul al XVIII-lea. În urma unorevenimente care îi pun viaţa în pericol, fiica lor, Brianna, alegesă trăiască în relativa siguranţă a secolului XX, la o veche fermăa strămoşilor ei din Scoţia, împreună cu Roger, soţul ei, şi ceidoi copii.
Dar întâmplările petrecute cu două secole în urmă prind viaţăprin intermediul scrisorilor lui Claire. Fragilele file scot laiveală dragostea ei pentru Jamie Fraser, omul mult încercat înluptă, călătoria lor din Carolina de Nord pe mare, unde întâlnescpiraţi şi iau parte la lupte navale. Căutând să afle cât mai multedespre Claire, Brianna şi Roger descoperă şi lucruri despre eiînşişi, deoarece destinul familiei din munţii Scoţiei penduleazăîntre viaţă şi moarte în Războiul pentru IndependenţaAmericii.
Ecouri din trecut este o carte despre călători în timp,despre oameni care şi-au dorit să schimbe istoria, despre caractereputernice care au luptat pentru convingerile sau pentru iubirilelor. Un roman care rămâne în mintea cititorului multă vreme după cepovestea s-a terminat. Pentru cei ce adoră melanjul de genuri -romance, istoric, fantasy - într-o intrigă din care nu lipsescscenele de acţiune, dar nici lecţiile de istorie ascunsă origeografie, foarte atent nuanţate, aceasta este lectura perfectă.Revelaţii cutremurătoare, răsturnări de situaţie şi un final carevă va face să aşteptaţi cu interes următoarea carte dinserie.
"Tot ceea ce te-ai aştepta de la Gabaldon... aventură,istorie, romance, fantasy." (The Arizona Republic)
Diana Gabaldon(născută în 1952, în Arizona) este o romancierăamericană contemporană cu rădăcini mexicane şi englezeşti. Acrescut în Flagstaff, Arizona, şi a absolvit studii de zoologie laNorthern Arizona University şi de biologie marină la University ofCalifornia, San Diego. A urmat apoi un doctorat în ecologie, tot laNorthern Arizona University.
Printre altele, Diana Gabaldon este autoarea unor serii foarteapreciate şi bine vândute: Outlander şi Lord John.Cărţile ei sunt însă greu de integrat într-un singur gen, căciconţin elemente de ficţiune romantică, istorică şi science-fiction(sub forma călătoriilor în timp). Aprecierea de care se bucură înrândul cititorilor a dus la publicarea lor în douăzeci şi trei deţări şi traducerea lor în nouăsprezece limbi.
PARTEA ÎNTÂI
Tulburarea apelor
1
UNEORI SUNT MORTI CU ADEVARAT
Wilmington, colonia Carolina deNord
iulie 1776
Capul piratului disparuse. William auzise vorbinddespre asta niste
oameni care trândaveau pe cheiul din apropiere sise întrebau daca va mai
fi vazut vreodata.
- Nooo, s-a dus pe veci, spuse un barbatzdrentaros, un metis, dând din
cap. Daca nu-i vine de hac aligatoru', are sa-lînghita apa.
Un padurar a trecut bucata de tutun de mestecatdintr-o parte într-alta
a gurii si a scuipat în apa în semn dedezaprobare, zicând:
- Nu, o sa ramâna asa cum e pentru vreo zi saudoua. Pe urma bucatile
de carne care-i tin capul pe umeri se usuca însoare. Se întaresc precum Terul.
Am vazut eu asta la cadavre decaprioare.
William a vazut ca doamna McKenzie a aruncat oprivire fugara spre golf,
pentru ca apoi sa se uite-n alta parte. S-agândit ca era palida si s-a asezat în
asa fel încât ea sa nu-i poata vedea pe barbatisi apa maronie la tux, desi lesul
prins de par nu se zarea, chiar daca nivelul apeicrescuse. Acest par era un
semn care amintea de pretul unei crime. Piratulfusese legat de par si înecat
în mâl cu câteva zile în urma, iar cadavrul sauîn descompunere fusese subiect
de conversatie pentru toata lumea.
- Jem! striga domnul MacKenzie cu asprime,trecând pe lânga William
ce alerga dupa Tul sau. Baietelul, care aveaparul roscat ca mama lui,
se apropiase de barbati, ascultând ce vorbesc,apoi se aplecase periculos de mult
deasupra apei, tinându-se de o binta1 pentru avedea cadavrul piratului.
Domnul MacKenzie l-a apucat pe baiat de guler,l-a tras spre el si l-a luat
în brate, desi micutul se zbatea, vrând sa o iaspre cheiul mâlos.
- Vreau sa vad ualigatoru' cum îl manânca pepirat, taticule!
Barbatii de pe chei au început sa râda, chiar siMacKenzie a zâmbit, dar
când a zarit-o pe sotia lui, zâmbetul i-adisparut dintr-odata. Într-o clipa
a fost lânga ea si a prins-o de cot cu omâna.
- Cred ca trebuie sa mergem, a spus MacKenzie,tinându-l pe baiat astfel
încât sa o poata sprijini pe sotia lui, care eralimpede ca nu se simtea bine.
Locotenentul Ransom… vreau sa spun, LordulEllesmere… s-a corectat el
imediat, zâmbind stingherit catre William, ca sicum ar T vrut sa-si ceara scuze
pentru greseala, Lordul Ellesmere are si alteobligatii, sunt sigur.
Era adevarat. William urma sa cineze cu tatalsau. Însa tatal sau îi daduse
întâlnire la cârciuma de dincolo dechei.
William nu avea cum sa-l rateze si le-a spus-osotilor MacKenzie, rugându-
i sa mai ramâna pentru ca îi facea placere sa seate în compania lor, mai
ales a doamnei MacKenzie, dar ea a zâmbit curegret, mângâind capul acoperit
al copilului din bratele ei.
- Nu, chiar trebuie sa plecam, a staruit eaprivindu-si Tul care tot ar mai
T vrut s-o ia la fuga, pentru ca apoi sa-siîndrepte ochii spre chei si spre parul
care iesea din apa. Dupa aceea si-a desprins cuhotarâre privirea de chei si
l-a privit pe William în fata,continuând:
- Micuta are sa se trezeasca si îi va fi foame.Ne-a parut bine ca v-am
întâlnit. Mi-as fi dorit sa stam de vorba maimult.
A rostit aceste ultime cuvinte cu profundasinceritate si i-a atins bratul,
provocându-i o senzatie placuta înstomac.
Acum barbatii care trândaveau pe chei începuserasa faca pariuri. Unii
sustineau ca piratul va reaparea, altii, cadisparuse pe vecie. Pariau, desi nici
unul dintre ei n-avea un sfant înbuzunar.
- Doi la unu ca e tot acolo când se retragapele.
- Cinci la unu ca trupu-i tot acolo, dar capu' adisparut. Mie nu-mi pasa
ce zici tu de gât, Lem, ca îi atârna capu' asa,doar de-o pielita, când a venit
tuxu'. Când or veni iar apele, o sa-i iacapu'.
Sperând ca aceasta discutie sa se termine odata,William a trecut la un
complicat ritual de ramas-bun si a mers pânaîntr-acolo încât i-a sarutat
curtenitor mâna doamnei MacKenzie si, având unmoment de inspiratie, a
sarutat si mânuta fetitei, gest în urma caruia auînceput cu totii sa râda.
Domnul MacKenzie l-a privit ciudat, fara a pareaînsa ofensat si i-a strâns
mâna în stil republican. Apoi, ca sa faca si el ogluma, l-a pus pe baietasul
lui sa dea mâna cu William.
- Ai omorât pe cineva? a întrebat baiatul plin decuriozitate, privind sabia
lui William.
- Înca nu, a replicat cel întrebat,zâmbind.
- Bunicu' meu a omorât mai bine de douazeci deoameni!
- Jemmy! au exclamat amândoi parintii într-unglas.
Micutul a ridicat din umeristaruind:
- Da' chiar asa e!
- Sunt sigur ca bunicul tau este un om tarecurajos, l-a asigurat William,
luându-si un aer grav. Regele are întotdeaunanevoie de asemenea oameni.
- Bunicu' zice ca regele n-are decât sa-l pupe-nfund, replica baiatul foarte
sigur pe sine.
- JEMMY!
Domnul MacKenzie i-a pus palma peste gurabaiatului.
- Tu stii ca bunicul n-a spus asta! a zisdoamna MacKenzie.
Baietasul a dat din cap aprobator, iar domnulMacKenzie si-a luat palma
de pe gura lui.
- Nu, da' bunica a zis, a tinut sa subliniezebaiatul.
- Bine, bine, a spus domnul MacKenzie,abtinându-se sa nu izbucneasca
în râs. Cu toate astea, nu e bine sa spuiasemenea lucruri soldatilor care se
ata în slujba regelui.
- Ah! exclama Jemmy vadit neinteresat desubiectul acesta. Apele se retrag
acum? întreba el plin de speranta, privind catrechei.
- Nu! replica domnul MacKenzie cu hotarâre. Astase va întâmpla abia
peste câteva ceasuri, când tu vei T deja înpat.
Doamna MacKenzie i-a zâmbit lui William dreptscuza, rosind usor.
Membrii familiei MacKenzie s-au departat îngraba, lasându-l singur pe
William, care nu stia daca sa râda ori sa fiedezamagit.
- Hei, Ransom!
William întoarse capul si dadu cu ochii de HarryDobson si Colin
Osborn, doi sublocotenenti din regimentul sau,care îsi terminasera serviciul
si acum erau nerabdatori sa-si faca de cap înWilmington.
- Dumnealor cine sunt? a întrebat Dobson vaditcurios, privind în urma
grupului care se departa.
- Domnul si doamna MacKenzie, prieteni de-aitatalui meu, a venit
raspunsul.
- Carevasazica e maritata, a constatat Dobson,tuguindu-si buzele si
continuând sa o priveasca pe doamna MacKenzie.Atunci cred ca o sa fie ceva
mai complicat, dar ce-ar fi viata faraprovocari?
- Provocari? a întrebat William privindu-siamuzat prietenul, care era
destul de mic de statura. Sotul ei e de trei oricât tine, în caz ca n-ai observat.
Osborn a început sa râda si s-a înrosit, tinândsa-i spuna amicului sau:
- Ea e de doua ori cât tine! O sa tezdrobeasca, Dobby!
- Si ce te face pe tine sa crezi ca vreau sa fiudedesubt? a întrebat Dobson,
luându-si un aer plin de demnitate.
- De ce sunteti obsedati de femeile uriesesti? aîntrebat William privind
în urma familiei MacKenzie, care abia se maivedea în capatul strazii. Doamna
este aproape la fel de înalta camine.
- Hai, las-o balta! a exclamat Osborn, care eramai înalt decât micutul
Dobson, dar tot era mai scund cu un cap decâtWilliam. El a vrut sa-l loveasca
pe William peste genunchi, dar William s-a ferit,l-a apucat bine pe Osborn
si l-a împins în Dobson.
- Domnilor!
Glasul amenintator al sergentului Cutter i-atrezit pe cei trei la realitate.
Erau mai înalti în grad decât sergentul, dar niciunul nu îndraznea sa
scoata acest lucru în evidenta. Întreg batalionulse temea de sergentul
Cutter, care era mai batrân decât Dumnezeu si eracam de înaltimea lui
Dobson. În acel trup mic era, însa, un vulcangata sa erupa.
- Sergent! Locotenentul William Ransom, conte deEllesmere si cel mai
vârstnic din grupul celor trei ofiteri, luapozitia de drepti, tragând barbia
în piept. Osborn si Dobson s-au grabit sa-iurmeze exemplul, pocnindu-si
calcâiele.
Cutter a început sa se plimbe prin fata lor decolo-colo, ca un leopard
la pânda. "Parca-i simti coada sfichiuitoare si-lvezi lingând oasele acum goale
de carne", gândi William. Era mai bine saprimesti un sut în fund, decât sa
astepti "muscatura" sergentului.
- Unde va sunt oamenii, domnilor? a mârâitsergentul.
Osborn si Dobson au început numaidecât sa dea totsoiul de explicatii,
dar locotenentul Ransom a spus cât se poate delinistit:
- Oamenii mei pazesc palatul guvernatorului si seata sub comanda
locotenentului Colson. Mie mi s-a acordat opermisie, domnule sergent, ca
sa iau cina cu tatal meu.
William a vorbit cât se poate de respectuos si atinut sa adauge:
- Permisia mi-a fost acordata de catre SirPeter.
Nimeni nu i se putea împotrivi lui Sir PeterPacker, si Cutter a ramas
putin descumpanit. Spre surprinderea lui William,nu numele lui Sir Peter
l-a facut sa aiba o astfel dereactie.
- Cu tatal dumitale? a întrebat sergentulsurprins. Tatal dumitale este
Lordul John Grey, nu-i asa?
- Aaa… da, a replicat William ezitând. Îl…cunoasteti?
Chiar înainte ca sergentul sa fi putut raspunde,usa cârciumii, care se ata
la câtiva pasi, se deschise si tatal lui Williamiesi din local. William zâmbi
fericit pentru ca tatal sau îsi facuse aparitia,dar zâmbetul i se sterse de pe fata,
când vazu ca sergentul îl privea cuasprime.
- Nu mai rânji la mine ca o maimutaparoasa! tuna Cutter, pentru a se
întrerupe când Lordul John l-a batut pe umar, ungest pe care nici unul dintre
cei trei ofiteri nu l-ar fi facut nici macar dacai s-ar fi dat o gramada de bani
pentru asta.
- Cutter! a exclamat lordul, zâmbind calduros. Amauzit sunetul dulce
al glasului tau si mi-am zis: "Sa fiu al naibiidaca acela nu-i sergentul Aloysius
Cutter! Nici nu poate exista altul, al carui glassa semene atât de bine cu al
unui buldog care tocmai a înghitit o pisica sin-a murit din asta!"
- Aloysius? a soptit Dobson, dar Williamnu a putut decât sa mârâie în
loc de orice raspuns. Nici nu a putut sa facavreo miscare, pentru ca tatal sau
si-a îndreptat atentia spre el,zicând:
- William, cât esti de punctual. Îmi pare rau caam întârziat. Am fost
retinut.
Înainte ca William sa poata spune ceva sau sa-iprezinte pe ceilalti doi
ofiteri, Lordul John a intrat într-o discutie cusergentul Cutter, despre vremuri
de mult apuse, despre întâmplari traite înCâmpiile lui Abraham, în
tovarasia generalului Wolfe.
Astfel cei trei tineri ofiteri s-au pututdestinde putin, ceea ce în cazul lui
Dobson însemna sa-si reia sirulgândurilor:
- Ziceai ca papusica aia cu parul roscat eprietena cu tatal tau? i-a soptit
el lui William. Ata de la el unde locuieste! Cezici?
- Idiotule! sopti Osborn. Nici macar nu-ifrumoasa! Are un nas lung
întocmai ca… întocmai ca al luiWillie!
- Nu i-am vazut fata, pentru ca nu-s asa deînalt, a spus Dobson, zâmbind
cu ironie. În schimb, sânii ei erau chiarînaintea ochilor mei si aia…
- Magarule!
- Sss! a soptit Osborne, calcându-l pe Dobson pepicior pentru a-l face
sa taca, fiindca Lordul John se întorsese catreei.
- Ma prezinti prietenilor tai, William? aîntrebat lordul pe un ton
politicos. Rosind - ofiterul stia prea bine catatal sau auzea foarte bine,
desi fusese la artilerie - William si-a prezentatprietenii, iar Osborn si
Dobson s-au înclinat, parând ca fac un gest desupunere. Pâna atunci nu-si
dadusera seama cine era tatal prietenului lor sise simtea mândru ca erau
impresionati, dar si dezamagit pentru cadescoperisera cine era Lordul John.
Mâine tot batalionul va ata cine era tatal luiWilliam, nu ca Sir Peter
nu ar fi stiut deja, dar…
S-a adunat, dându-si seama ca tatal sau îsi luala revedere de la cei doi
prieteni ai lui si i-a raspuns sergentului Cutterla salut. A salutat repede, dar
asa cum se cuvine. Apoi a pornit dupa tatal lui,lasându-i pe Dobby si pe
Osborn sa tina piept situatiei.
- Am vazut ca stateai de vorba cu domnul sidoamna MacKenzie, a spus
Lordul John în treacat. Sper ca suntbine.
Rostind aceste cuvinte, tatal lui William aprivit în lungul cheiului, dar
sotii MacKenzie si copiii lor se facuseranevazuti de multa vreme.
- Mie mi s-a parut ca sunt bine, a raspunsWilliam. Nu avea de gând sa-si
întrebe tatal unde locuia familia MacKenzie, darimpresia pe care i-o facuse
tânara femeie staruia înca. Nu putea spune dacaera frumoasa sau nu, dar
ochii ei îl impresionasera.
Erau de un albastru închis, cu gene lungi. Aceiochi îl priveau cu mare
intensitate si i se încalzise inima. Impresionantde înalta, dar… Dumnezeule,
la ce se gândea? Femeia aceea era casatorita…avea si copii! Si avea si parul
roscat, pe deasupra.
- Dumneata… aaa… îi cunosti de multa vreme? aîntrebat William,
gândindu-se la simtamintele politice de-a dreptulperverse care întorisera în
familia sa.
- Îi cunosc de ceva vreme. Ea este fiica unuiadintre cei mai vechi prieteni
ai mei, domnul James Fraser. Îti mai aduci amintede el?
William se încrunta, neputând sa îsi aminteascanumele… tatal sau avea
mii de prieteni. Cum ar fi putut…
- Oh! a exclamat ofiterul. Te referi cumva la unprieten de-al tau din
Anglia? Oare nu un anume domn Fraser a venit lamunte atunci când tu te-ai
îmbolnavit de… pojar?
Aducându-si aminte de groaza care îl chinuise înacea vreme, William
a simtit cum i se strânge stomacul. Umblase prinmunti deznadajduit.
Mama lui murise cu doar o luna în urma. Dupaaceea Lordul John se
îmbolnavise de pojar, iar William era convins casi tatal sau avea sa moara,
lasându-l cu totul singur în acele locurisalbatice. În mintea lui fusese loc
atunci doar pentru teama si tristete, iar dinvizita acelui domn nu pastrase
decât o serie de impresii confuze. Îsi amintea caprin ceata ca domnul Fraser
îl luase la pescuit si se purtase frumos cuel.
- Ba da, a replicat tatal sau, zâmbind. Suntimpresionat, Willie. Ma
gândeam ca îti vei aduce aminte de vizita lui maimult din cauza starii pe care
o aveai tu si mai putin din cauza boliimele.
- Ah… Amintirile l-au coplesit si s-a simtitcuprins de un val de caldura,
care era chiar mai puternica decât aerul umed alverii. Multumesc foarte mult!
a exclamat ofiterul. Reusisem sa-mi alung dinmemorie lucrul acesta pâna
acum, când ai pomenit de el!
Tatal sau a izbucnit în râs si nu facea nici unefort pentru a se opri. La
drept vorbind se cocosa de râs.
- Îmi pare rau, Willie, a spus el în cele dinurma, tragându-si rasutarea
si stergându-se la ochi cu un colt al batistei.Nu ma pot abtine; a fost cea
mai… cea mai… oh, Doamne, n-am sa uit nicicândcum aratai când te-a
scos din privata!
- Stii ca a fost un accident, a spusWilliam întepat. Obrajii i s-au înrosit
când si-a amintit întâmplarea. Bine cel putin cafata lui Fraser nu a fost de
fata la umilinta pe care aîndurat-o.
- Da, bineînteles, dar… Lordul John si-a pusbatista la gura, iar umerii
i se miscau fara ca el sa scoata unsunet.
- Te poti opri din râs când doresti! spuseWilliam cu raceala. Unde
dracu' mergem? Ajunsesera la capatul cheiului,tatal sau mergea înainte,
gâfâind din greu. Intrasera pe una dintrestradutele strajuite de copaci,
departe de cârciumile si de hanurile dinport.
- Vom lua masa în compania capitanuluiRichardson, a spus lordul,
facând un efort vadit pentru a sestapâni.
Lordul John a tusit, si-a sutat nasul si a pusbatista într-un buzunar,
pentru ca apoi sa continue:
- Luam masa în casa domnului Bell.
Casa domnului Bell era alba, curata si mare, faraa fi ostentativa.
Capitanul Richardson îti lasa cam aceeasiimpresie: un barbat de vârsta
mijlocie, foarte curat, bine îmbracat, dar lipsitde stil si cu un chip sters, pe
care îl uitai la scurta vreme dupa ce îlvedeai.
Cele doua doamne Bell faceau o impresie mult maiputernica, în special
cea tânara, Miriam, cu buclele de culoarea mieriiiesindu-i de sub boneta si
cu ochi mari, rotunzi, care au ramas fixatiasupra lui William pe tot timpul
cinei. Statea prea departe de el, astfel încât nua putut purta o conversatie
cu ea, dar si-a dat seama ca gândurile exprimatedin priviri dadeau foarte
limpede de înteles ca era fascinat de ea, la felcum si ea era fascinata de el si
ca ar fi dorit sa discute mai târziu înparticular, daca s-ar fi ivit ocazia.
Un zâmbet timid, o usoara înclinare a capuluiîncununat de bucle de
culoarea mierii, apoi o privire fugara catre usacare fusese lasata deschisa spre
veranda, pentru a lasa sa patrunda aerul deafara.
El i-a raspuns printr-un zâmbet.
- Tu ce spui, William? l-a auzit pe tatal saudestul de tare, dând de înteles
ca era pentru a doua oara când îi puneaîntrebarea.
- Oh, desigur! Hm… ce spun în legatura cu ce? aîntrebat tânarul ofiter,
pentru ca se adresa tatalui, si nu comandantuluisau.
Tatal sau i-a aruncat o privire exasperata siapoi a spus cu rabdare:
- Domnul Bell întreba daca Sir Peterintentioneaza sa ramâna multa
vreme în Wilmington.
Domnul Bell, care se ata în capul mesei, s-aînclinat cu multa gratie si
William a observat ca si-a îngustat privirea cânds-a uitat la Miriam.
"Poate ca ar fi mai bine sa vin mâine, cânddomnul Bell va fi plecat cu
treburi", îsi spuse-n gând tânarulofiter.
- Cred ca vom ramâne aici doar pentru scurtavreme, domnule, i-a
raspuns el respectuos domnului Bell. Înteleg caexista tulburari în interiorul
coloniei, cred ca vom pleca fara întârziere,pentru a le pune capat.
Domnul Bell parea multumit de raspuns, darWilliam a vazut cu coada
ochiului ca Miriam era total nemultumita deiminenta sa plecare.
- Bine, bine! a replicat Bell cu un aer jovial.Nu am nici o îndoiala asupra
faptului ca sute de oameni loiali Coroanei vi sevor alatura în mars.
Din volumul în curs deapariţie la Editura Litera.Traducere RolandSchenn
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
